IOAN F. POP, UN GÎND PENTRU IOAN MOLDOVAN

Cu o modestie rară şi cu o atitudine bonomă, cu un anume fel de calm olimpian în a privi lumea, Ioan Moldovan a fost nu doar un poet rafinat al interogaţiei existenţiale, ci şi o prezenţă umană şi culturală care emana bunăvoinţă şi empatie, înţelegere şi sensibilitate. El avea darul de a armoniza micile diferende şi antinomii ale vieţii literare, făcînd mereu loc argumentelor şi dialogului, toleranţei şi convivialităţii.

Tot scrisul său era dominat de o contemplaţie de natură apolinică, de o privire senină a unui ego exilat în inefabilitatea cuvintelor. După cum discreţia sa literară venea din autenticitatea structurii poetice, dintr-un mod aproape ritualic de abordare a culturii, la a cărei combustie se afla strictamente valoarea. Cum să pui de acord viaţa cu literatura, scrisul cu existenţa factică, cum să le armonizezi în cuvinte capabile să poarte un nume – acesta a fost programul său poetic afirmat de la început. Ne-am cunoscut încă de la venirea sa la conducerea revistei Familia, rămînînd de-a lungul timpului în relaţii de prietenie şi cordialitate, animaţi de o pasiune literară care ne însufleţea întîlnirile din micul nostru burg. Ne citeam cu interes reciproc cărţile publicate, le comentam cu afecţiune, dar şi cu obiectivitate, dialogam amical şi polemic în cafenelele orădene despre noile apariţii editoriale şi despre lumea noastră literară. Apariţia textelor mele în paginile reviste i se datorează în exclusivitate, el mă persuada uneori în legătură cu ele, după cum tot el m-a îndemnat să scriu cronichete la cărţile de poeme apărute. Prezenţa sa îndelungată la cîrma revistei a însemnat un climat de stabilitate şi civilitate, de deschidere înspre spaţiul mai larg al literaturii, de captivante reuniuni scriitoriceşti, de editare a multor cărţi, de moderare a manifestărilor literare orădene. La fel cum scrisul său de factură critică rămîne un reper profund şi distinct de analiză a fenomenului poetic, un exerciţiu altruist, unul de admiraţie şi respect pentru creaţia confraţilor. În ultima perioadă ne-am văzut tot mai rar din cauza stării sale precare de sănătate, căreia îi făcea faţă cu o voinţă şi o demnitate admirabile. Vocea sa caldă, auzită pentru ultima dată la telefon, mă va urmări multă vreme.

Acum, cu dispariţia sa regretabilă, din toate acestea nu mai rămîn decît scrisul său inconfundabil, afabilitatea sa proverbială, o imensă tristeţe. O pierdere umană şi scriitoricească incomensurabilă, care lasă lumea literară mai pustie şi mai însingurată. Rămîn toate acele amintiri şi regrete tardive care mă copleşesc în derularea lor temporală, cărora nu le pot contrapune decît un gînd îndurerat şi pios.