IOAN CRISTESCU, RECURS LA NATURĂ

Interesul lui Eugen Simion pentru secolul XIX românesc, după comentariile şi analizele critice dedicate scriitorilor de azi, nu este o surpriză dacă amintim alte studii precum Dimineaţa poeţilor şi multiplele dedicate lui Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Ion Creangă etc.

În 2020, apăruse Secolul al XIX-lea în doi mesianici chibzuiţi şi un vizionar mistic – Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, un volum de peste 500 de pagini, detaşat dintr-un proiect mai vast şi ambiţios, în curs de desfăşurare, de recitire a literaturii secolului progresului, în fond, o succesiune de eseuri despre spiritul veacului, istoria mentalităţilor, interesul pentru reformă, despre miturile naţionale, modernitate, în jurul personalităţii celor trei.

În toamna anului 2022, cu două luni înainte de a se stinge, am primit prin curier, cu dedicaţie, de la autor, internat în spital, volumul despre care, în primăvară, îmi spunea că e aproape gata şi că scrie la el de câţiva ani – Recurs la natură – Natura ca obiect estetic. Cultura privirii. Studiu de geocritică literară, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Ambele volume, cu unele excepţii, au trecut neobservate în peisajul cultural românesc.

Despre Recurs la natură, Eugen Simion mărturiseşte că este o continuare a Dimineţii poeţilor, o meditaţie-studiu erudit asupra prezenţei naturii în literatura română a secolului XIX, despre funcţia peisajului versus cultura privirii, adică o abordare geocritică în sensul deplasării interesului de la istorie la geografie, de la timp la spaţiu. Nu putea, utilizând conceptul, să nu facă trimiteri la Bertrand Westphal, la oraşele-cărţi, „oraşe imaginare care se suprapun şi domină, uneori, oraşele factuale“. Miza cărţii este natura de dincolo de oraşele-cărţi şi secolul XIX în care „natura este un personaj cu mai multe conotaţii“.

Volumul este şi un tribut adus pluritematismului lui Jean-Pierre Richard care l-a influenţat în Dimineaţa poeţilor şi lui Michel Butor prin definirea personajului (a omului din literatură) prin geo-graficitate, nu doar prin ideologia şi psihologia sa.

În discursul critic, referinţele picturale revin deseori, mai ales la scriitorii celei de-a doua jumătăţi de secol XIX, un secol al progresului, dar mai ales al mobilităţii, nu fără o necesară întoarcere în timp, contextualizare istorică, la maeştrii secolelor XV-XVI care, sub influenţa iconografiei, introduc peisajul în arta plastică de la Giotto, la Dürer, Tizian, Rafael, pictorii flamanzi etc.

Formulă artistică minoră, peisajul în pictură devine important odată cu preromanticii de tipul lui Nicolas Poussin considerat inventatorul acestuia, dar ca element estetic fiind o creaţie a romantismului dominat de narcisism. Se produce ceea ce Eugen Simion numeşte trecerea de la ut pictura poesis la ut poesis pictura. Nu este decât un pas spre clarificările în artă ale lui Baudelaire, natura ca decor în artă şi în literatură ca referinţă ce trece la peisajul ca expresie a artistului. Ceea ce Jean-Pierre Richard consideră a fi investirea unui sens propriu.

Filosofii naturii, precum Jean-Jacques Rousseau, care vede în aceasta un sens moral pentru om, un pedagog şi terapeut, Chateaubriand călătorul geograf amator ce caută omul naturii, Ralph Waldo Emerson cu Natura, cetate a lui Dumnezeu şi ucenicul Henry Thoreau, părintele ecologiei, care îndeamnă „să nu ne săturăm de natură“, sunt analizaţi de critic din dorinţa de a-şi consolida teoriile. Balansul repetat între arta plastică, literatură şi filosofie dă studiului un aspect interdisciplinar, fără să epateze.

Sunt aduşi în discuţie, cu elementele peisagiste, Grigore Ureche, Mitropolitul Dosoftei, Antim Ivireanu şi, nu în ultimul rând, Dimitrie Cantemir. Nu este uitat nici Ion Codru Drăguşanu, peregrinul transilvan, sau peisajul carnavalesc din Ţiganiada cu descrierea raiului făcută de Parpangel.

Capitolul VII, Natura românească văzută din unghiul „ideotopiei“ lirice, concept al aceluiaşi Jean-Pierre Richard, reia consideraţii şi detaliază din perspectiva temei elemente din Dimineaţa poeţilor, de la Conachi la Iancu Văcărescu, Asachi, Barbu Paris Mumuleanu, Vasile Cârlova ca să intre masiv în poezie odată cu V. Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, D. Bolintineanu. Nu sunt uitate nici călătoriile literare, dar nu insistă asupra acestora pentru că, probabil, fără să spună, ating doza de descripţie de tip reportaj pe care Eugen Simion o ocoleşte.

Stilul critic narativ, inconfundabil prin argumentaţie şi formule memorabile, se face simţit peste tot în acest discurs.

Mihai Eminescu transformă natura în mit literar, cu o faună şi floră specifică, cu Macedonski „se trece de la geo-centrism la ego-centrism şi la un ero-centrism“, avem prozatori cu natură precum Ioan Slavici şi Duiliu Zamfirescu şi fără natură – I.L. Caragiale şi Ion Creangă. Nu este uitat Alecu Russo, cel despre care Tudor Vianu scria că a introdus peisajul în literatura română, afirmaţie amendată parţial prin formula unui „talent descriptiv în variantă profetică“, sau descripţia urbană a lui C. Negruzzi, Nicolae Filimon cu târgul fanariot şi Ion Ghica cu cel post-fanariot.

La sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, pierderea descripţiei, a priveliştii este contemporană cu ieşirea picturii din atelier a lui Nicolae Grigorescu sau Andreescu. Tânărul Ştefan Petică cere introducerea în poezie a tehnicilor artelor plastice în timp ce Dimitrie Anghel, adept al mitului „Marelui frumos“, este „cel mai naturist dintre simboliştii români“.

Sunt analizaţi din perspectiva naturii V. Voiculescu, Adrian Maniu cu vedeniile sale, teologul Nichifor Crainic, B. Fundoianu cu priveliştile existenţialiste sau Ion Pillat, poetul pridvorului străbun, ce-şi dorea o artă poetică derivată din pictura impresionistă a lui Claude Monet.

Din lectura jurnalului lui Corneliu Baba reţine nevoia „întoarcerii cu spatele la natură“ şi transformarea în modernitate a peisajului estetic în peisaj existenţial.

Desigur, nu puteau lipsi Calistrat Hogaş cu descrierile sale panoramice ce, recitite azi, pot oferi „satisfacţii estetice“: „Ce-i extraordinar în Pe drumuri de munte şi o salvează, azi, la lectură, este tocmai aceasta inepuizabilă putere a imaginarului său de a inventa/reinventa privelişti, vederi, pornind, în esenţă, de la aceleaşi date“.

Inevitabil, natura devine personaj principal la Mihail Sadoveanu, şi opera acestui mare scriitor naturist prilejuieşte reveniri la suportul teoretic al geografiei literare, la geoliteratură, la scriitura-peisaj pentru că „prozatorul a trăit cu natura“ în „rânduiala naturii“ ca o călătorie iniţiatică pe mai multe poteci. Peisajul sadovenian nu este, după cum spune Eugen Simion, „numai un simplu exerciţiu literar (o descripţie cu efecte estetice, un discurs bine organizat, o sumă de impresii, o pictură remarcabilă), este şi operă de meditaţie. O meditaţie în care intră, masiv, istoria (trecutul, sentimentul timpului implacabil, vechimea despre care este mereu vorba în naraţiuni, în fine, un puternic sentiment al deşertăciunii şi zădărniciei, când intră în temă existenţa curentă), apar şi alte teme, cum ar fi morala, antropologia, psihologia omului românesc (psihologia, de pildă, a omului de munte, pe care o sugerează de zeci de ori în naraţiune şi cel puţin o dată în fragmentul despre omul de mare). Este limpede că prozatorul vrea să înţeleagă secretele vieţii şi să intuiască sensul totalităţii ei. De aceea descrierea naturii nu-i decât punctul de meditaţie despre natură. Căci Sadoveanu este şi el – ca şi Rousseau şi Chateaubriand – un filosof al naturii.“

Analiza evoluţiei ideii de spaţiu în modernitatea românească nu putea să nu aducă în discuţie specificul naţional, identitatea unei naţiuni prin toposul ei şi imaginea reprezentativă. În discurs nu lipseşte Lucian Blaga şi spaţiul mioritic cu graniţele sale ca prilej de observaţie referitoare la locurile comune şi cele personale, la faptul că peisajul intră în ecuaţia spaţiului specific, dar nu determină matricea unui popor.

Ceea ce realizează Eugen Simion în acest volum nu este neapărat un studiu de geocritică, ci, mai mult, o meditaţie derivată din relectura literaturii române din perspectiva naturii, o punere în ecuaţie a identităţii ei prin această temă şi a variaţiilor stilistice şi de sens. Concluzia: un peisaj este „o pagină din cartea pe care Dumnezeu a scris-o la începutul lumii“ şi noi citim aceasta prin ochi polimorfi. E ceea ce Jean Pierre Richard spune: „Peisajul este, într-adevăr, creaţia celui care percepe colţul de natură pentru a crea, prin el, o opera individuală cu valoare estetică…“ Pentru lumea modernă şi creaţia sa artistică este nevoie de o resacralizare a naturii spune autorul studiului. Aş nuanţa această afirmaţie – natura trebuie recreată.