Revista revistelor

• Centenarul Petru Dumitriu. Trebuie neapărat semnalate două studii importante pentru că se înscriu, în fine!, pe linia unei corecte analize a profilului spiritual al marelui prozator. Astfel, în Bucovina literară (nr. 4-5-6, a.c.), Adrian Dinu Rachieru îi introduce un „recurs“ la sentinţa-clişeu dată lui Petru Dumitriu, ce se adaugă perfect celor din recenta lui carte Recurs în care analizează alte „cazuri literare“. Al doilea studiu, în acelaşi sens, îi aparţine lui Vasile Spiridon, Faldurile subconştientului, apărut în Convorbiri literare, nr. 9, a.c. Aşteptăm şi o mai dreaptă recuperare a romanului Incognito, foarte bine receptat în Occident, şi cu tot felul de strâmbături din nas la noi.

Profit de ocazie ca să precizez în ce condiţii s-a petrecut a doua compromitere, aceea postdecembristă, a lui Petru Dumitriu. Vizitând-o la Metz, imediat după Crăciunul 2009, pe dna Françoise Mohr, soţia scriitorului, ea ne-a povestit, cu indignare, Martei Petreu şi mie, că, în toamna lui 1996, Eugen Mihăescu, iliescian făcut academician, a venit în graba mare la Metz, l-a luat val-vîrtej pe Petru Dumitriu (încă nerestabilit complet fizic şi mental, după un grav atac cerebral), l-a dus la Bucureşti şi, de la aeroport, direct la televiziune, băgându-l într-o emisiune electorală în plină desfăşurare, cu Ion Iliescu, candidat la preşedinţie. Mi-l amintesc şi acum pe marele scriitor cum stătea sprijinit în baston, mut, căzut în sine. Iniţiativa aceasta cinică de a-l manipula pe Petru Dumitriu ca penibil manechin electoral în favoarea candidatului prezidenţial a dăunat enorm receptării publice a scriitorului, care abia începuse să fie mai dreaptă, mai favorabilă. Pentru acest fapt abuziv, nu Eugen Mihăescu & comp., ci tot scriitorul, a doua oară compromis, a plătit nota. Revenit la scurt timp în Franţa, Petru Dumitriu şi-a recunoscut, în 6 octombrie 1996, eroarea: „Altă dată am să rămân numai pe terenul literar“. Prea târziu. (I.V.)

• Ce fel de critic a fost Nicolae Manolescu? E titlul extinsei sinteze evocative a lui Ion Bogdan Lefter, publicată în Viaţa Românească, nr. 9, a.c., pornite de la incitanta întrebare: „Critic mare, unul dintre cei mai importanţi ai literaturii noastre, după T. Maiorescu şi E. Lovinescu. Dar bine înţeles?!“. (R.C.)