ŞTEFAN MELANCU, SPIRITUL GOLIARDIC ECHINOXIST

Volumul Marian Papahagi, Ion Vartic, Goliardice. Corespondenţă (1973-1997), Editura Şcoala Ardeleană, 2023, adună în paginile sale, într-o ediţie alcătuită de Lucia Papahagi şi cu o prefaţă de Ion Pop, epistolarul a doi dintre cei mai prestigioşi scriitori aparţinând primului val al Echinoxului, ambii născuţi în aceeaşi zodie a lunii octombrie, despărţiţi ca vârstă doar de câţiva ani, şi împărtăşind – lucrul poate cel mai important ce transpare din acest volum – aceeaşi încredere în valorile literare autentice, îmbinată cu acelaşi spirit liber inculcat limbajului epistolier şi implicit propriei creaţii. Contextul istoric în care debutează corespondenţa celor doi, finalul anului 1973, le este unul favorabil. Chiar dacă pentru puţină vreme şi înşelătoare pentru anii ce vor urma, relativa relaxare a comunismului românesc de după 1968 favorizase o anumită destindere inclusiv în planul literaturii. Graţie acestei relaxări ideologice, a putut apărea la Cluj revista Echinox, cu un rol determinant în viaţa literară pentru tinerii scriitori de atunci, şi, în ce-i priveşte pe cei doi autori, Marian Papahagi şi-a putut face studiile la Universitatea Sapienza (1968-1972), iar Ion Vartic, lectoratul întreprins la Universitatea din Leipzig (1973-1975). De adăugat acestor împrejurări, prielnice, tinereţea celor doi epistolieri (unul având 25 de ani la prima epistolă, celălalt, 29), cu elanul specific vârstei şi în plină afirmare în critica literară a momentului – peste doar câţiva ani, Marian Papahagi debutând cu Exerciţii de lectură (1976), iar Ion Vartic cu Spectacol interior. Eseuri critice (1977), ambele încununate cu premiul Uniunii Scriitorilor, urmate apoi, de-a lungul anilor, de cărţile ce îi vor va consacra drept nume de referinţă în spaţiul criticii, eseisticii şi istoriei noastre literare.

Structural, volumul cuprinde câteva zeci de texte (41 la număr), majoritatea aparţinând perioadei de până în 1989, iar dintre acestea cele mai multe ţinând de anii şederii la Leipzig a lui Ion Vartic. După Revoluţie, sunt doar câteva, aparţinând lui Marian Papahagi – fapt explicabil pentru cei doi scriitori, angrenaţi efervescent, dincolo de scris, în diverse proiecte postdecembriste universitare, ministeriale şi altele de natură instituţională –, ultimul dintre texte fiind, în fapt, un bilet nedatat, din iulie 1997, cu un an şi jumătate înainte de dispariţia sa fulgerătoare petrecută în chiar prima lună a anului 1999. Pentru primii ani circumscrişi corespondenţei, reperul central îl constituie, sub aspect tematic, revista Echinox – până în 1983, când conducerea acesteia a fost decapitată politic în integralitatea ei –, problematica acesteia constituind în anii respectivi, pentru cei doi corespondenţi, o dominantă permanentă. Poate fi observat acest lucru în chiar debutul corespondenţei, din scrisoarea lui Marian Papahagi, datată Cluj, 19.11.1973, unde autorul evidenţiază preocuparea pentru mersul revistei, aflată încă în copilăria ei, în pragul aniversării a primului său lustru existenţial. Se fac trimiteri, ca atare, la situaţia revistei, care reuşeşte să-şi menţină numele şi conţinutul de început, în ciuda presiunii politice venite dinspre capitală, spre bucuria necenzurată a epistolierului („Îţi dai seama că nu ştiam ce să fac de bucurie“ – exclamă atât de tânărul, în acel moment, coordonator al redacţiei), menţiuni legate de pregătirea lunară a numerelor la care se lucrează, număr de pagini, termene de apariţie, materiale, colaboratori, toate acestea oferind imaginea unui veritabil şantier de creaţie, cu infuzia determinării unui spirit tânăr atotcuprinzător ce domină munca redacţională („cu forţe sporite şi plini de cheful gazetăresc“). La acest tip de informaţii, se adaugă veşti despre spaţiul clujean, universitar, editorial sau cultural-publicistic, odată cu îndemnul, adresat celui aflat departe, de a scrie, pe un ton învăluit într-o stare de spirit destinsă, cu o notă ludic-ironică sau chiar amical-persiflantă („Mai scrie şi tu, poate scrii mai cu stil ca mine, care scriu cum vorbesc şi invers, adică repede şi prost. Acum mă fac luntre şi punte să închei, nu înainte de a-ţi spune ultimul banc…“). Răspunsul dinspre Leipzig, în fapt două răspunsuri consecutive, aşa cum sunt integrate în ansamblul volumului, datate 27 noiembrie şi 12 decembrie 1973, marchează, odată cu intrarea entuziastă în jocul corespondenţei, aceeaşi temă-pivot pe care o constituie revista, cu o memorabilă pagină închinată acesteia (printre cele mai frumoase dedicate, de-a lungul anilor, Echinoxului), sub titlul „Gazeta care nu moare“ şi pregătită pentru momentul aniversar, cu sublinieri la numerele revistei, la articolele elaborate sau la viitoarele colaborări, aşa cum o arată referirea la faptul că „îţi trimit trei pagini despre lectură (11) şi o pagină pentru 12“, la pregătirea unui interviu „cu un traducător, rafinat şi deschis la discuţii teoretice despre probleme ale traducerii literaturii române“, cu gândul, între altele, că „am să caut nişte scriitori“ pentru colaborări la numerele următoare, alături de îndemnul adresat prietenului din ţară de a lua „de la Tribuna pe Kafka“. În plus, Ion Vartic imprimă în dialogul epistolar, încă din aceste prime scrisori, efigia unui limbaj, îmbrăţişat şi asumat în epistolele următoare şi de către Marian Papahagi, aşezat cu bună ştiinţă sub semnul şaradei, esopicului sau calamburului, şi cu nenumărate inflexiuni, ce conferă o trăsătură aparte întregii corespondenţe, dinspre spiritul ionescian, bulgakovian sau caragialian.

Alte repere importante prezente în epistolar relevă, specific genului, imagini inedite ale biografiei cotidiene şi spirituale ale celor doi scriitori, ca şi aspecte ţinând de complexul trăirilor şi preocupărilor ce transpar din cei 25 de ani pe cât se întinde corespondenţa acestora, cu trimiteri, de pildă, înspre: cărţile la care scriu sau pe care le-au publicat deja (Vartic îl îndeamnă pe Papahagi, încă din prima sa scrisoare, „Apucă-te să scrii la Utopia“ – subînţelegând volumul Eros şi utopie publicat peste câţiva ani – sau, într-o altă epistolă, din 1975, referindu-se la propria documentare în bibliotecile germane – „conspectez de zor Ibsen“ – pentru ceea ce va fi, mai târziu, volumul Ibsen şi „teatrul invizibil“. Preludii la o teorie a dramei); viaţa literară clujeană sau din ţară (cu referinţe la revistele Tribuna, Steaua ori România literară); tinerii scriitori, încă în plină afirmare, cei mai mulţi dintre ei echinoxişti, sau nume consacrate (cum sunt legendarii Mircea Zaciu, strâns legat de gruparea echinoxistă, şi Adrian Marino), cu exprimarea afinităţilor, simpatiilor, ca şi a micilor animozităţi pentru unii sau alţii dintre aceştia; diversele deplasări în ţară sau în străinătate, mai cu seamă în ce-l priveşte pe Marian Papahagi, în epistole precum cele trimise din Roma, Dublin sau Madrid – cea din urmă, una dintre cele mai întinse, datată 12 august 1995, ilustrînd legătura, peste ani, cu „Apostroful trimis de Marta“ (citit cu maximă atenţie) şi mai ales dând măsura unui anumit profil caracteriologic al expeditorului, marcat de temperamentul trăirilor, exigenţa moralei şi valorilor, alături de preocuparea, expusă lucid şi tăios, pentru neajunsurile culturii noastre, incapabile de a-şi face cunoscută prezenţa în afară („Mă uitam zilele trecute prin marele «salon general» de lectură al Bibliotecii: enciclopedii şi dicţionare de tot soiul, şi toate ţările. De la noi mai nimic“) şi o mereu disciplină a muncii – „la orele nouă trecute fix sînt la Biblioteca Naţională madrilenă“ –, muncă echivalentă hărniciei structurale a lui Marian Papahagi, acaparatoare însă de timp şi energie, ce transpare peste tot, de la un capăt la altul al volumului.

Corpusul propriu-zis al epistolarului este completat de câteva „ocazionale“ din anii ‘70, aparţinând lui Marian Papahagi (vădindu-i, într-o dimensiune barbiană şi ludic-baladescă, talentul poetic indiscutabil), alături de facsimile şi fotografii ce trimit înspre anii ce acoperă corespondenţa celor doi. Este completată astfel imaginea de ansamblu a unei cărţi vii şi antrenante sub aspect biografic şi deopotrivă spiritual, puse – pentru a reveni la memorabila pagină dedicată Echinoxului de către Ion Vartic în prima sa scrisoare expediată din Leipzig – sub semnul tinereţii entuziaste de început scriitoricesc al celor doi mari prieteni, aflaţi sub pecetea Echinoxului („Cu toţii venim aici tineri şi plecăm încă tineri, dar tinereţea perpetuă nu este a noastră şi nici a celor ce ne vor urma, ci a revistei“) şi, deopotrivă, al spiritului goliardic: „Şi, totuşi, să mărturisim, farsa goliardică e, aici, la loc de cinste“.