IULIAN BOLDEA, A DOUA VIAŢĂ

Un „rentier al convenţiei“ (Al. Cistelecan) trăind „un ceremonial desfăşurat după un cod anume“, Ion Pop este, totodată, un melancolic care „îşi regizează până şi spontaneitatea“ (Petru Poantă). De altfel, sensibilitatea la realul himeric şi la tabloul propriei vulnerabilităţi are o aură contemplativă, redată în caligrafii intertextuale de autentică vibraţie reflexivă. Primele cărţi de poeme, Propuneri pentru o fântână (1966) şi Biata mea cuminţenie (1969), redau, în spirit neoexpresionist, atracţia elementarului, avatarurile cuvântului şi reveriile unui minimalism al traumei. În Gramatică târzie (1977) sau Soarele şi uitarea (1985), imaginarul ia forma unui patos reţinut, într-un spectacol al reprezentărilor metafizice, după cum în Amânarea generală (1990) şi Elegii în ofensivă (2003), tuşele cotidianului sunt relativizate de ironie şi livresc. Reflexive şi interogative, poemele din Litere şi albine (2010) stau sub auspiciile ordinii şi ale echilibrului, trăirile pendulând între angoasă şi seninătate, între stridenţele cotidianului şi utopiile transcendenţei, articulându-se treptat în suave „exerciţii de supravieţuire“, sau de „înseninare“. Volumul Casa scărilor (2015) cultivă aceeaşi atitudine melancolică şi ironică, cu reverii livreşti desfoliate parodic şi cu fantasme ale intertextualităţii şi ale imediatului.

În Proba focului (2023), lirismul este expresia unei energii confesiv-sceptice care este, de fapt, retranşare în „utopii minore“ după atâtea „epoci de aur“: „Acum stau pur şi simplu privind zăpada/ la primăvară va fi poate-un fir verde,/ câteva petale de trandafir,/ sau numai o adiere curată,/ un surâs pe o faţă trudită.// Ostenit de-atâtea epoci de aur,/ am ajuns, de la o vreme, să cred,/ foarte modest,/ doar în utopiile minore“ (Acum sunt sigur). Poetul, ca „vechi făcător de versuri“, a pierdut „ocazie după ocazie“ să fie „în pas cu vremea «noului autenticism»,/ cu a sa «poezie visceral㻓. Se întrevede aici o tandreţe a revoltei, o boare de umilitate orgolioasă a vieţuirii în mijlocul lucrurilor: „E mare lucru să trăieşti, pare să-mi spună melcul,/ dar nu cred că ştie ce spune./ Ne-o fi auzit pe noi vorbind/ între masă şi scaunele din grădină,/ între lingură şi gură“ (E mare lucru). Alteori, viaţa însăşi e transferată în orizontul unei gramatici cu topică alertă: „Locuiesc într-o propoziţie. În care subiectul,/ obosit să tot înceapă,/ lasă doar predicatul să lucreze./ Iar acesta asudă trudeşte,/ a angajat furnici, cârtiţe, viermi, lăcuste“ (Gramaticală). Dinamica trăirilor, înstrăinate parcă, într-un joc al oglindirii şi dedublării, se conjugă cu reverii intertextuale şi reverberaţii ale unui ton minimalist şi impersonal ce clamează retragerea într-un cadru autumnal-vegetal: „Mi se desprind, încet, pleoapele,/ ca frunzele respirând uşurate/ în toamna galbenă,/ şi mi-e frică puţin/ să mă privesc în oglindă,/ să văd cum zvâcnesc,/ pupilele, irişii/ părăsiţi în humusul alb,/ ca nişte seminţe/ foarte speriate“ (Cad ochii). Gheorghe Grigurcu, crede, pe drept cuvânt, că poetul cultivă „o sapienţă a concilierii“, o „nuanţată revenire la atitudinea iniţială a echilibrului“, în vitraliile unei „vitalităţi determinante în disciplina sa“. Un fel de fervoare a reducţiei muzicalităţii la semiton, de stilizare a culorii înspre nuanţă şi de resorbire a durerii în expresivitatea geometriei rezumă esenţa poeticii lui Ion Pop: „Ca poemul să fie cât de cât expresiv,/ să dezvelim de sub cămaşa proaspăt spălată/ şi nişte răni care-au fost,/ dureroase cândva, admirabile acum/ cicatrice geometrice. Şi, siliţi/ de împrejurări, să spunem totuşi/ că, da, mai sunt şi urme de cusături,/ ca de cârpe, nu toate uscate,/ nu toate fără pete“ (Sfaturi utile).

Volumul Viaţa a doua (Editura Rocart, 2024) e o selecţie de poeme din cărţi apărute după anul 2003, marcând o nouă vârstă poetică, a ascezei expresive şi a unui prag metafizic, prin care limpezirea de sine are culoarea nostalgiei, în timp ce notaţiile surprind fragmente de lume şi de gând, crâmpeie de monolog şi reverii elegiace, prin care chiar sentimentul dispariţiei capătă o turnură speculară, de palimpsest suav şi atroce: „Oglinda ta-i, de-acum/ un palimpsest de morţi/ frumoase, duioase toate,/ aproape/ un aşternut confortabil“ (Oră). Versurile au o turnură contemplativă, ele oglindind despuierea de aparenţe în căutarea liniilor pure („Mă doare grozav contemplaţia/ şi n-am dat încă/ de nici o linie pură./ (…)/ Mă gândesc, totuşi, la urma urmei,/ că poate că nu tocmai zadarnic/ m-am dezbrăcat de piele“ (Influenţe livreşti). Există în unele poeme o permanentă alternare între real şi vis, ca într-un emblematic Vis cu Profesorul: „Am avut astă-noapte un vis cu Profesorul, –/ intrasem în sala de lectură-a Bibliotecii/ unde – foarte ciudat –/ era întuneric beznă. Se auzea/ doar foşnetul uscat de pagini – de ce/ citiţi aşa pe-ntuneric, gândeam,/ apoi s-a ivit, printre rafturi negre,/ un copac cu ramuri de sânge toate/ şi câţiva prieteni nemişcaţi şi muţi/ sub ele, la lumina globulelor“. Polifonia unei naturi resimţite cu acuitate dezvăluie căutarea semnelor adâncului de dincolo de aparenţe: „Atenţie, deci, la iarbă, la pământul/ de sub picior, fremătând/ de murmure şi de voci. Atenţie/ la corurile solemne/ ale nisipului polifonic:/ mulţi, şi foarte de mult,/ nu mai cântă sub numele lor“ (Profesorul îmi mai spune). În acelaşi timp, un alt poem dezvăluie proiecţii simbolice şi trăiri minimaliste, exhibări ale neantului, în retortele unor trăiri ambigue, catifelate: „Dar, Doamne, eu nu sunt sfânt/ şi cele scrise până aici sunt doar un fel/ mai catifelat şi mai la adăpost/ de a vorbi despre moarte“ (Oră). Poemul pare alteori un „reportaj“ al inefabilelor, fixând disputa dintre văzut şi nevăzut, întâlnirea dintre traumă şi armonie şi căutând să redea fascinaţia armoniilor de dincolo de lume: „E Aprilie, au înflorit/ piersicii, prunii, caişii,/ mâine şi merii vor înflori.// Şi, iată, sunt plin de polenuri/ ca un poet tradiţionalist/ de la 1900./ Şi parcă simt şi eu deschizându-mi-se/ două-trei corole.// (…)// Albinele încă nu m-au găsit,/ dar, sunt sigur, mă vor afla./ Neştiutoare cum sunt,/ vor ajunge unde trebuie/ cu polenul meu roşu, purtat cu grijă,/ încet-încet,/ către fragedul viitor.“

Poemele lui Ion Pop se disting prin simplitatea elaborată, prin sugestivul dialog al eului cu pragurile şi limitele, într-un joc al perspectivelor multiple, al medierilor şi al ieşirii din timp, al iniţierilor şi viziunilor agonice, în confesiuni lapidare cu tentă de autoportret esenţial: „Aşa ne e dat să trăim. Printre/ sânge şi glod şi vitralii“ (Reflux). Iluminate de spaime, de limite şi bucurii minore, trăind cu acuitate urgenţele, vulnerabilităţile şi armoniile lumii, versurile lui Ion Pop ne fac să întrezărim în substanţa lor profunzimea adevărului trăit şi frumuseţea dialogului cu tainele nevăzute ale lumii şi cu propriile adâncuri, în gramatica vieţuirii: „Da, mă chiar tem uneori,/ şi mi-e de pe-acum ruşine,/ de acest prea puţin demn/ moment de slăbiciune“ (Proba focului). Imaginarul e alimentat de caligrafice inserţii ale himericului, Ion Pop fundamentându-şi lirismul pe reflecţie, autoanaliză şi reverie, într-o trăire acută a crizelor semnificării. Critic literar important, Ion Pop e un poet sensibil, lucid şi grav, pentru care trăirea înseamnă lectură a lumii, în timp ce metafora vie a textului este o probă a meandrelor propriului metabolism.