MIHNEA MĂRUŢĂ, SĂ TE PUI ÎN PIELEA ROBOTULUI

„Îţi dai seama ce s-ar întâmpla dacă i-am include pe androizi în gama noastră de identificare empatică, aşa cum facem, de pildă, cu animalele?, întreabă, la un moment dat, un personaj din romanul Visează androizii oi electrice?.

În acest roman, publicat în 1968 – şi devenit faimos mai ales datorită ecranizării sale din 1982, cu titlul Blade Runner –, Philip K. Dick are următoarea intuiţie formidabilă: singurul lucru care ne poate deosebi de roboţi este empatia. El imaginează şi un Test în acest sens, pe care un android trebuie să-l treacă pentru a dovedi că nu e doar o maşină antropomorfă.

Întrebarea din debut ne priveşte însă pe noi, oamenii: ce s-ar întâmpla dacă am trata o creatură artificială ca pe o fiinţă organică şi dacă, prin urmare, ne-am pune în „pielea“ ei?

Apropo de asta: o fi relevant că limba română, spre deosebire de altele, implică pielea în construcţia metaforei care se referă la actul empatiei? În greacă, franceză şi germană, expresia „să te pui în pielea altuia“ foloseşte locul sau poziţia (de pildă, „se mettre à la place de quelqu’un d’autre“), în engleză, transferul s-ar face în pantofi („to put yourself in someone’s shoes“), iar în italiană, în hainele celuilalt („mettersi nei panni…“).

Cu alte cuvinte, dacă luăm limbajul drept indicaţie psiho-culturală, românul trece şi de situarea spaţială, trece şi de învelişul social (îmbrăcăminte-încălţăminte), şi, odată devenit empatic, intră în trupul celuilalt, ba chiar se face una cu el, i-l înlocuieşte. Să fim noi mai viscerali-corporali decât alte naţii, mai băgăcioşi sau doar mai săraci?

La urma urmei, ce presupune empatia? Pe urmele lui Husserl, filosoful german Thomas Metzinger spune că fiecare dintre noi îşi creează în minte un automodel al propriului corp, iar acest automodel devine forma prin care interpretăm întâlnirea cu altcineva. Responsabili cu această activitate cerebrală sunt aşa-numiţii neuroni-oglindă. Astfel, pentru că dispune de neuroni-oglindă, omul este capabil mai întâi să „aplice“ asupra altcuiva propria percepere de sine, iar apoi, la un nivel superior, să se şi „pună în pielea“ acelei persoane.

Empatia este, deci, o proiecţie: mă transfer temporar în mintea sau în sufletul altuia, voluntar sau involuntar, pentru a-i fi alături, pentru a-i împărtăşi trăirea – ideile, fericirea, suferinţa, groaza –, deci pentru a-l face pe acel om să se simtă mai puţin muritor. Empatia, după cum ne spune şi etimologia sa, este pătrundere înlăuntrul pathos-ului, identificare temporară cu patima celuilalt, o cuplare la „singularitatea“ lui neştiută.

Dacă omenirea ar fi (precum) internetul, empatia ar fi conexiunea wireless.

Şi uite cum, fără să programez, folosesc exemple tehnologice în a descrie trăsături cât se poate de umane. E semnul cel mai concret al „matriţării“ pe care o produce lumea aparatelor asupra minţilor noastre. E semnul că, de la a învăţa maşinile (să folosească) limbajul nostru, am ajuns să gândim noi înşine în termeni specifici maşinilor.

Iar această răsturnare structurală e doar la început. Pe de o parte, instruim softuri de inteligenţă artificială să fie ca noi, să reacţioneze cât mai „omeneşte“. Şi reuşim: în urmă cu câteva luni, ChatGPT 4.0 a trecut faimosul test Turing, ceea ce înseamnă că, dialogând cu el, îl putem confunda cu un om. Dar, pe de altă parte, în acest proces demiurgic se întâmplă şi reversul: adoptăm limbajul automatizării (de pildă, ne „setăm obiective“) şi, ca urmare, minţile noastre sunt tot mai dispuse să trateze robotul ca fiind cvasi-uman.

Creăm o entitate după chipul şi asemănarea noastră şi, tot şlefuind la această asemănare, străduindu-ne să facem entitatea deopotrivă inteligentă şi empatică, am devenit noi mai robotici şi mai toleranţi cu ea. I-am dăruit nuanţe şi i-am preluat mecanisme. Îi atribuim sentimente şi îi preluăm rutine.

Dovada? Copii din clasele primare care se îndrăgostesc efectiv de ChatGPT: pentru că le e alături oricând (spre deosebire de părinţi), pentru că le răspunde la orice întrebare (spre deosebire de profesori), pentru că nu-i judecă şi nu-i ceartă niciodată (spre deosebire de toţi adulţii). E un fenomen incipient, dar deja alarmant, inclusiv în şcolile de la noi: îndrăgostirea de un soft dotat cu inteligenţă artificială, care nici măcar nu are aparenţa seducătoare a Aliciei Vikander din filmul Ex Machina.

„Empatia e un fenomen natural, dobândit pas cu pas în decursul evoluţiei noastre biologice“, scrie Thomas Metzinger. Să fie empatia faţă de roboţi noul pas al acestei evoluţii? Sau mai degrabă să aibă dreptate personajul lui Philip K. Dick căruia i se adresează întrebarea din debutul acestui text? Ştiţi ce răspunde el? „N-am mai putea să ne apărăm pe noi înşine“.