MIRCEA MOŢ, ŞI CU NAE… ZECE!

În primul meu an de studenţie la filologia clujeană, la mansarda căminului „Avram Iancu“ am fost cazaţi şapte filologi şi un economist şi, sincer vorbind, deşi eram mulţi în cameră, nu avea nimeni în piept inima rece, vorba veselului poet Alecsandri (cu cs, nu cu x, cum ne atrăgeau atenţia bunii noştri profesori) Vasile de la Mirceşti.

Zică cine ce-a zice, serile erau frumoase, căminul era liniştit, e drept că vigilenţii portari întocmeau cu multă conştiinciozitate liste cu cei care veneau seara la cămin după o anumită oră, dar nu ştiu să fi ajuns vreuna din liste la Decanat. Colegii citeau mai ales traducerile de bună calitate ce apăreau la acea vreme a „deschiderii“ de scurtă durată. Toţi ne visam poeţi şi prozatori, unii chiar critici literari, mai puţin economistul care se dorea contabil-şef în marea întreprindere din oraşul său de baştină.

Şi dacă tot doream noi să devenim scriitori (nu profesori, Doamne fereşte!), cineva a venit cu ideea unui „concurs de seară“. Seara, la întoarcere în cămin, după cursuri şi după studiul la bibliotecă, fiecare trebuia să spună numele scriitorilor întâlniţi în timpul zilei. Nu intrau în discuţie numele profesorilor noştri, majoritatea scriitori. Nu părea deloc dificil, ţinând seama că până la facultatea noastră de pe strada Horea era destul de mers pe jos şi în cale ne ieşeau două redacţii şi câteva localuri în care scriitorii îşi potoleau setea de scris.

Pentru ca totul să fie aşa cum trebuie şi pentru ca nu cumva unul dintre noi să mintă, am hotărât să jurăm cu mâna pe cursul lui Iosif Pervain. Cum ateismul era în floare, am găsit o formulă de încheiere înfricoşătoare: „Aşa să trec la examenul lui Iosif Pervain“.

Trebuie să mărturisesc că nu am luat prea mult în serios concursul, ceea ce nu înseamnă că nu m-am străduit să privesc în stânga şi în dreapta, sperând să văd vreun scriitor, asta să nu fiu eu la ceas de seară singurul care nu am întâlnit un condeier şi să nu contez în clasamentul pe care îl va stabili economistul.

Prin dreptul redacţiei revistei Steaua am zărit un scriitor şi m-am bucurat gândindu-mă că poate ceilalţi nu or fi avut norocul meu.

Din păcate, seara, toţii s-au umflat în pene. Unul văzuse doi scriitori, altul trei, chiar patru altul.

Când mi-a venit rândul, chiar la sfârşit, am mărturisit ruşinat că am zărit un singur scriitor, un prozator, nu poet şi nici critic, un prozator, am insistat, sperând că această calitate, de prozator, îmi va dubla punctajul cuvenit. „Spune pe cine ai văzut, nu ne mai fierbe la foc domol!“ Cum am jurat solemn cu mâna dreaptă pe cursul domnului Pervain despre revista Bibliotecă Românească şi despre Zaharie (nu Zaharia, se înroşea fiorosul profesor) Carcalechi, am spus cu acea timiditate ce mă defineşte că l-am văzut pe… Bălăceanu! Bălăceanu? Bălăceanu? Nu există în Cluj niciun scriitor Bălăceanu, au strigat ignoranţii mei colegi! Nu minţi, vezi că ai jurat! Ba da, există, m-am apărat eu, cum să nu existe, m-am înfuriat, dar nu prea mult, atât doar cât îmi permitea biata mea cuminţenie! Văzusem doar în vitrina librăriei din oraşul meu volumul Pâinea şi bicicleta. E redactor la revista Steaua, am încercat eu cu un ultim efort! Aici am cam dat-o în bară, fiindcă Bălăceanu se pare că nu era redactor, ci şoferul prestigioasei reviste, dar ce mai conta acest amănunt!

Fiindcă nu am fost crezut, am coborât toţi şapte la etajul întâi să ne confirme studentul Petru Poantă, dacă există sau nu în Cluj scriitorul Bălăceanu. „Domnule Petru Poantă, a început timid colegul care dorea să ajungă critic literar, există în Cluj un scriitor Bălăceanu?“ După ce a lansat în eter una dintre cunoscutele sale expresii, tânărul critic ne-a confirmat că există un prozator Bălăceanu, însă nu poate garanta că ar fi un scriitor valoros! Suficient, aducând ca argument spusele lui Petru Poantă, am primit totuşi un punct!

În ziua următoare, în timpul unui curs din cale afară de plicticos, mi-a venit ideea salvatoare: la întoarcerea de la facultate voi intra mai întâi în redacţia revistei Steaua, apoi mă voi abate pe la Tribuna, nu se poate să nu văd acolo câţiva scriitori.

Mergând alene spre cămin, în faţa librăriei „George Coşbuc“ îl zăresc pe poetul Aurel Gurghianu, care trecea solemn ca un crucişător american, privind undeva departe, de unde îi zâmbea dulcea pasăre a inspiraţiei. Aurel Gurghianu, da, poet, îl notez conştiincios pe coperta caietului cu notiţe de la cursul bunului domn Ion Pulbere. Am şase scriitori până acum cu cei pe care îi văzusem în redacţia Stelei, dar cum nu ştiam ce au făcut şi ce au văzut ceilalţi colegi, mai zăbovesc puţin în faţa librăriei Universităţii, cu ochii aţintiţi spre restaurantul „Continental“, de unde nu se poate să nu se ivească vreun prozator sau vreun poet. Aşteptarea îmi este răsplătită. Mai întâi, roşu de inspiraţie, iese Negoiţă Irimie, după el, „maestrul“ Ion Rahoveanu, salutat zgomotos de peste drum de Ion Oarcăsu, critic de felul lui, dar care a debutat ca poet în ziarul Tribuna Ardealului din Cluj, în 1942. Perfect, am până acum nouă scriitori, indiferent ce părere are prietenul meu Petru Poantă despre ei, dar nu mă las, nu pot să renunţ, va fi linişte, va fi seară, şi eu vreau să câştig concursul.

Dar, vorba lui nenea Iancu, Toţi zeii! toţi au murit! toţi mor! numai Norocul trăieşte şi va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca şi el!… Prin faţa Tribunei trece cu mâinile la spate, pe sub pardesiu sau fâş, Nicolae Prelipceanu. Mulţumesc, domnule Nae, cu dumneavoastră am zece scriitori! Încep să simt bucuria câştigătorului din această seară. Mai aştept, totuşi, precum pescarul pe malul Crişului Alb, în vremea adolescenţei mele, mai aştept, poate apare Derepeul, că pe Aurel Rău l-am văzut la Steaua, mai aştept, dar nimic.

Păşesc sigur de izbândă, hotărât să iau seara aerul că nu am întâlnit niciun scriitor. Intru în cameră tăcut, unul dintre cei trei care aşteptau ora mesei mă întreabă dacă am văzut vreun „maestru“, eu dau din mâna, asta e, ce să-i faci, şi pe feţele lor se poate citi o răutăcioasă bucurie. Cobor la cantina, unde „mama India“ îmi taie tacticos pătrăţelul din cartela mea de bursier, împing tava cu varză a la Cluj, apoi mă duc la bibliotecă să mai fac nişte fişe despre morfem şi fonem, gândindu-mă că domnul Mircea Zdrenghea le va verifica a doua zi. Cum domnul Zdrenghea îl pomeneşte des pe „regretatul academician care era o minte sclipitoare“, fişez şi din Emil Petrovici, apoi citesc ceva din tragicii greci pentru seminarul cu tânărul asistent apropiat de vârsta mea, vremea trece, din nou la cămin, masa de seară, mănânc repede, cu gândul la concurs.

În camera încerc să par trist. Ceilalţi jubilează, cineva mă întreabă ironic cu ce îşi scrie Bălăceanu opera, cu creionul sau cu pixul.

Nu este însă timp, ia să vedem, ia să vedem, începe studentul de la economice, ia să vedem ce avem în seara asta.

Viorel B. a văzut doi scriitori, doi, notează conştiincios economistul, deci două puncte. Scrie pentru orice eventualitate şi numele scriitorilor. Dinu C. nu a văzut nici unul măcar, ţine evidenţa economistul, ce naivităţi, murmură Dinu, şi deschide cursul de folclor, semn că nu mai este interesat de ce fac ceilalţi. Încearcă să ne bruieze citind cu glas tare ce spune domnul Dumitru Pop despre dealul Mohului, dar concursul curge cu emoţii. Mircea S. a văzut trei scriitori, dar unul nu este acceptat, Miron se înregistrează cu trei nume, ceilalţi nu au văzut niciun scriitor, aşa că îmi vine mie rândul. Toţi mă privesc cu multă îngăduinţă, economistul cască teatral şi dă semne că vrea să închidă stiloul. Eu mă ridic fără grabă şi fără scop (ei, un scop aveam eu!). Mai întâi îi pomenesc pe cei văzuţi la Steaua, Mircea Tomuş, Leonida Neamţu, Virgil Ardeleanu, Teohar Mihadaş şi Aurel Rău! Se acceptă! Cinci, răcneşte economistul ca trezit din somn! Cinci, consemnează viitorul contabil din oraşul său de baştină, apoi şase, şapte, opt, nouă! Le dau lovitura de graţie, Nicolae Prelipceanu! Zece, murmură economistul.

Zece, murmur eu, care pe vremea aceea nu ştiam de celebrul dicţionar de simboluri al lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant!