FLORINA ILIS, POVESTIRI DE ŢINUT LA URECHE

Pentru Sanda Cordoş

Un bărbat între două vârste, îmbrăcat într-o haină subţire de vânt, s-a oprit la semaforul de pe strada Frunzişului. Apasă cu degetul butonul semaforului hotărât să traverseze de cealaltă parte a străzii. Cunoscută după denumirea de Variantă, strada Frunzişului face legătura dintre două cartiere mari ale oraşului, fiind una dintre cele mai circulate şosele de centură. Maşinile aleargă aici cu mare viteză, mai ales că şoseaua e prevăzută cu două benzi de circulaţie. Singura posibilitate de traversare pentru pietoni o reprezintă semaforul situat în apropierea unei staţii de autobuz.

Se înserează. Coborând dinspre cartierul de sus, vehiculele trec în mare viteză. În curentul produs de maşini, haina subţire a bărbatului se umflă ca de vânt. Chiar dacă iarna e pe sfârşite, serile sunt încă răcoroase şi, de îndată ce soarele trece de dealurile de vest ale oraşului, se face frig şi se întunecă dintr-o dată. Culoarea verde a semaforului se lasă aşteptată, dar bărbatul nu se nelinişteşte, deoarece este conştient că, pe o asemenea stradă intens circulată, pietonii pot fi lăsaţi să aştepte mult şi bine până se schimbă culoarea. Ca să treacă timpul mai uşor, încearcă să identifice în lumina înserării, după faruri sau simboluri, mărcile de maşini care gonesc pe lângă el în susul sau în josul străzii. Apoi, părându-i-se prea simplu acest exerciţiu, se străduieşte să identifice semnificaţia literelor de pe plăcuţele de înmatriculare. Unele numere nu au niciun sens, dar altele dezvăluie prin iniţiale sau abrevieri numele proprietarilor.

Începu să numere, reluând de la unu de îndată ce ajungea la şaizeci, dar culoarea semaforului rămânea neschimbată. Se gândi la relativitatea timpului şi la faptul că aşteptarea face ca timpul să se dilate în percepţia celui care aşteaptă, fiind conştient că era posibil să-i fi părut că a trecut mult timp când, în mod real, să nu fi trecut mai mult de două sau trei minute. E ca atunci când stai la coadă la casa de marcat din supermarket şi ţi se pare că stai la coada cea mai lentă, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna valabil. Îşi propuse, pentru a verifica ipoteza relativităţii, să cronometreze cu ajutorul ceasului perioada de aşteptare, dar, din cauza întunericului, îi era greu să urmărească acele ceasornicului mai mult de două rotaţii complete. Îi era şi incomod, de altfel, să facă asta, deoarece căra după el o valiză mare şi grea. Dacă n-ar fi fost valiza, ar fi putut să înainteze până la următoarea trecere, care nu avea semafor, dar ar fi fost un ocol cam mare şi incomod. Întrebându-se ce să facă, observă că, la blocul de peste drum, s-a aprins lumina la un apartament de la etajul doi. Cum se uita lung la apartamentul de la etajul doi, observă că din balconul de la etajul întâi îl urmăreşte cineva. De când se afla, oare, acolo, în balcon acea persoană?! I se părea, aşa cum se aplecase uşor pe balustradă, că stătea la pândă. După silueta învăluită în umbra înserării deduse că era o femeie. Nu putea spune dacă femeia se uita la el sau dacă nu cumva atenţia ei era atrasă de autobuzul care tocmai a oprit în staţie. Bărbatului i se păru ciudat că n-a coborât nimeni din autobuzul care era gol, de altfel. Chiar dacă nu era nimeni în autobuz, geamurile acestuia puternic luminate îi dădură un sentiment surprinzător de linişte şi de somn. Se aşeză pe valiză şi i se păru că visează.

Semaforul e stricat!, strigă femeia de la fereastră.

Nu-i nimic!, şopti, continuând să viseze. Aştept autobuzul….

***

Aseară pe la opt, când începuse deja să se întunece, mă întorceam acasă dintr-un drum scurt. Nu eram într-o dispoziţie prea veselă din cauza unei povestiri care nu-mi prea ieşea, dar vederea tufei înflorite de forsiţia din faţa unui bloc pe lângă care trec de obicei m-a umplut de bucurie. Natura ştie bine ce e de făcut!, mi-am spus cu oarecare speranţă. În apropierea farmaciei, în faţa căreia aşteptau liniştiţi câţiva clienţi, s-a apropiat de mine o femeie elegantă, cu pălărie. Prima mea reacţie a fost să mă îndepărtez iute, dar pălăria ei, inadecvată şi inautentică, cam ponosită, de altfel, mi-a atras atenţia. Voia să mă întrebe ceva, deşi ar fi putut să se adreseze oricărei persoane care aştepta în faţa farmaciei. Îmi închipui că m-a ales pe mine deoarece şi-a dat seama că nu făceam decât să mă plimb pe stradă asemeni cuiva fără niciun gând. Îmi închipui că s-a rătăcit în cartierul meu de blocuri şi că era în căutarea unei staţii de taxiuri. Mi se pare că citesc întrebarea asta în privirea ei. Sau, mai rău! Dacă are nevoie de bani fiindcă a uitat să-şi ia portmoneul şi m-a ales pe mine ca să-mi ceară?! Mă resemnez spunându-mi că voi crede tot ceea ce-mi va spune chiar dacă bănuiesc contrariul. Cu oarecare neplăcere, recunosc, dar şi cu gândul să scap cât mai repede, îi ascult explicaţiile confuze şi cam încâlcite. Caută un magazin de hrană pentru pisici! Da, asta caută! I s-a spus de către cineva că ar exista aici în zonă. Dar magazinul o interesează nu atât pentru hrană, fiindcă mâncare de pisici găseşte oriunde, ci pentru a cumpăra o zgardă specială care emite anumite semnale sonore şi îl avertizează pe stăpân despre locul unde s-ar afla pisica pe o rază mare în jurul casei. Nu-i formidabil?!, mă întreabă ea. Am cinci pisici. Dacă le pun câte o zgardă, voi şti mereu pe unde umblă fiecare… Mă fascinează explicaţiile şi poveştile despre fiecare pisică, dar mai ales acel har natural de a spune o poveste.

N-ai o sută de lei?, îşi încheie povestea privindu-mă cu un zâmbet fermecător.

Deschid portmoneul şi îi dau.

***

Îl vezi pe bătrânul acela?, întrebă portarul pe o asistentă medicală care se grăbea să intre pe poarta spitalului.

Paznicul indică cu mâna în direcţia arţarului uriaş sub care, de obicei, pe bancă, se adunau cei care veneau în vizită la spital. În clipa aceea, pe bancă nu se găsea decât un om mai în vârstă ce părea cufundat în gândurile lui. Era o zi frumoasă de toamnă şi coroana arţarului, de-un galben aprins, părea să râdă, înfoindu-se în soare, fericită. Nici gând nu părea să aibă că, din frunzişul ca de aur pe care-l etala privirilor, nu va mai rămâne în curând decât o grămăjoară de frunze uscate. Deja, la picioarele bătrânului, se adunase o mică grămăjoară de frunze galbene, îngropând încălţările vechi ale acestuia.

– Da!, zise ea grăbită.

– Zice că bătrâna lui e la voi, la ATI. Şi că nu mai ştie nimic de ea de zile bune… Ce să-i spun? Vine în fiecare dimineaţă şi mi-e milă de el. I-am dat voie să stea acolo pe bancă… Nu are pe nimeni!

– Cum o cheamă?

– Zice că Amariei…

– Da! E la mine!, zise ea aruncând o privire fugară spre bătrân. E grav! Nu mai are zile multe…

– Bătrânul vrea să-i transmită ceva…, zise încurcat portarul. Vrei?

– Da!, făcu femeia uşor indispusă fiindcă întârziase şi se cam grăbea.

– Bătrânul vrea ca muierea lui să ştie că el s-a lăsat de băut…. Poţi să-i spui? Şi că-i pare rău…, să-l ierte!, mai zise portarul încurcat. Adaosul cu să-l ierte îl pusese de la el, poate şi ideea cu iertarea. Nu mai ştia dacă bătrânul o spusese cu gura lui sau numai i se păruse portarului că asta ar trebui să urmeze.

Asistenta se uită lung la bătrân şi-o cuprinse mila văzându-l cum şade singur, abătut, pe bancă. Din când în când, acesta îşi ridica privirea spre ferestrele spitalului cercetând ceva. Părea că aştepta ca cineva să-i facă de sus un semn. Dar o năpădi şi iritarea, fiindcă avusese şi ea un tată beţiv care le acrise viaţa de familie, mamei şi surorilor ei.

– Bine!, admise şi fugi spre uşa de la intrarea în clădirea spitalului de boli infecţioase.

Bătrânul Gheorghe Amariei sosea în oraş în fiecare zi la ora zece dimineaţa. Venea cu primul autobuz care pleca din sat la ora nouă. De la autogară făcea pe jos drumul până la spital. Ziua şi-o petrecea în apropierea spitalului de boli infecţioase aşteptând o minune. Ca nevasta lui să se facă bine şi s-o poată duce acasă. Nu avea voie s-o viziteze, fiindcă era internată la izolare. Nu ştia nimic despre ea din ziua din care au venit s-o ia cu salvarea. În primele trei zile după aceea a băut în neştire.

Într-o dimineaţă, mai luminoasă ca altele, s-a sculat cu gândul să meargă s-o viziteze la oraş. Şi-a pus în cap, atunci când s-a trezit, să nu pună nimic în gură, să ia autobuzul şi să vadă de femeie la spital. I-o fi trebuind bani, îşi zisese el. Că de, la spital, nu poate merge omul cu mâna goală! Dar unde îşi ţine ea banii?!, se scărpinase el după ureche, încercând să se gândească. Când venea poştaşul cu pensia, fiecare îşi lua pensioara lui. Pe-a lui, bătrânul o cam termina în câteva zile, dar ea îşi punea banii fără ca el să ştie unde. Nu a reuşit să afle niciodată unde îi punea. Acum ar avea nevoie de bani ca să meargă la oraş. De unde să ia bani? Începu să cotrobăie prin casă. Să ridice salteaua, să dea la o parte aşternutul, să scoată hainele din dulapuri. Şi fiindcă treaba asta i-a luat toată dimineaţa, a pierdut primul autobuz, apoi, al doilea, după care s-a apucat de băut. Mâine!, şi-a zis împăcat. Şi s-a culcat.

***

O maşină luxoasă iese pe poarta unei vile din cartierul de sus al oraşului. Poarta de fier se închide automat în urma maşinii. Din cauza geamurilor fumurii care sclipesc orbitor în lumina rece a soarelui de martie nu se vede şoferul. Nu se aude nici zgomotul motorului de parcă forţa care pune maşina în mişcare funcţionează după legi necunoscute ale fizicii. Şoferul semnalizează dreapta, dar nu se grăbeşte să vireze chiar dacă strada e pustie la ora aceea matinală, de duminică. Dacă aş avea un cal, îşi zise, şi m-aş găsi în şaua lui, l-aş lăsa să mă ducă unde doreşte! După o vreme, s-ar opri, poate, ca să pască sau s-ar propti cu botul în poarta unei case cunoscute…