ŞTEFAN MELANCU, ÎNTOARCEREA LA REAL

Într-aşa pot iubi tot ce-am atins

intru în mine cum aş intra în hăul fiecărei dimineţi

şi amiezi şi nopţi – guri lihnite căutându-se

 

cum aş trece apoi cu timpul lor

în poarta creierului târziu lăsându-mi ochii deschişi

înăuntru (măcar atâta) cu tot cu afara

uitată adesea clipocind

 

clic-clic sub timpul mic dum-dum în foi de fum

deschide-te drum în târziul de-acum!

 

cum aş lua în braţe apoi mergând imaginile

înşirate acolo adânc şi le-aş aduce cât mai aproape

dându-le din mine viaţa lor –

 

uitatele lucruri şi fiinţele lor toate

cărora să le fac dimineaţă şi amiază şi noapte

culcuş sub urcuş soare înăuntru să le-ntindă cărare

iubită să le pună inele sub piele

îmbrăcându-se-n ele –

 

într-aşa mâinile pot iubi tăcut şi învins

tot ce-am atins

 

*

Întoarcerea la real ca o stare a timpului târziu

de acum – cu ochii îmbrăţişându-te

pe tine creier al lucrurilor rămase-n tine

şi inimă măreaţă uitând de sine

 

leacul realului ce se risipeşte e realul însuşi

spun trupului şi picioarelor lungi ce-l poartă

şi cuvintelor amuţindu-şi carnea fierbinte

şi norilor mei cărora le cer ai mei să fie –

 

plouând cât o viaţă (azi la sfârşit de timp)

cu îngeri îmbătrâniţi şi blânzi tăcând în ei

cu Dumnezeul lor cusut în aripi înfrigurate

cu lucrurile şi fiinţele toate întoarse în mii

de unde din neunde cu iubită împărăteasă

iubindu-mă neliniştită (inimă arsă!)

cu mine subţiat şi cu miros de pământ

în gură de vânt

 

*

Înaintez de mână cu propriul drum. Supus

al unui ţinut ce-şi soarbe în margini cuvintele –

o imagine pe care am visat-o de mult

pe când vieţuiau în ea lucrurile înalte neînvăţând

să le-ascult. Îl ţin strâns – tălpile se fac punte

să-l trec (să-l petrec)

 

străzile oraşului se dau de-a dura

şi îşi pun pe trup iarnă şi frig (inima lor să le-o strig!)

Schimbarea la Faţă cu sfinţii ei albi e ţintuită pe loc

şi în veac (ce-şi caută leac)

 

mai departe pot doar să aud cum realul

sapă guri de linişti căscate – pentru fiinţe plecate

şi timpul ros (lipit de os) pentru amiază şi dimineaţă

cusute strâns în noapte şi-n ceaţă

 

*

Văd străzile înaintând cu spatele lor dus

spre un tărâm sub piele crescut cerşetorii lui

ce-şi caută în el nesăbuinţa (ori umilinţa) –

 

bănuţ să le dau sclipind ca semn de mine (nemântuitul)?

ceaţa zilei neînţelese să le-o adun pentru o clipă

în palme şi-n pripă? Sau mai bine suflând-o realului

neîncăpător? Mai bine!

 

Să le sărut luna cu burta întoarsă în talpa lor groasă

în care îşi beau dimineaţa (şi viaţa)? Îi duc cu mine

să-i ştiu astfel privind –

 

cum se scutură goliţi aburii zilei cum stau drepţi

cu umerii ţepeni învelindu-le tălpile (someşul lor înecând)

şi înghesuindu-i în mine – mai reali ca nicicând

 

*

Văd ziua ce se mută subţiată în jos

mergând cu mâneci suflecate şi buze cu cuvinte

muţind în inimi lehuze – sub încă luna măreaţa

şi creaţa (poezia va salva viaţa!)

 

mâinile ce astfel îmi tac îmbrăţişind fiinţe

şi lucruri uitate în unicul timp ce-i al meu –

în gura de vânt să-i descânt, ochi alungit înăuntru

să doară (măcar astfel şi-atât)

 

cohorte apoi de imagini sub creierul ars

pe care inima le stoarce în miezul realului –

ea fiind acum de văzut ea şi trupul ei risipit şi tăcut

 

*

Mai departe imaginile adună la un loc

vieţile lăsate în urmă materia lor lipită de răsărituri

cu sori în vârf. Unde răstignirea trupului

scurs în ceaţă e verdeaţă iar cei mulţi au în sfârşit totul

unde lupii realului strigă mieii nătângi

şi îi sărută – şi pielea îşi uită

 

unde cerşetorii oraşului strâng noapte

în braţe, lăsându-şi capul culcat pe ape şi şoapte

(feromonii străpunşi de aer în vaer)

femeile neîndoielnice visate în carnea lor înecate

 

oh! priveşte-te aici înfăşură-ţi venele şi înaintează –

himenul nopţii deschide lumile

şi calea i-e trează