ION BOGDAN LEFTER, ANGLO-AMERICANISTICA UNIVERSITARĂ

Încă o secvenţă din „recapitularea“ de cîmp intelectual şi cultural demarată în această pagină de Jurnal de cărţi în august 2021 şi ajunsă la episodul 27 (dacă le-am numărat bine, cu alte articole şi răspunsuri la anchete intercalate între timp). Finalul „serialului“ meu anglo-americanistic, anunţat de mai multe ori, bate la uşă!

Am schiţat şi istoriile principalelor noastre „şcoli“ din domeniu, şi situaţia actuală dintr-o serie întreagă de universităţi în care studiază limba Marelui Will şi literaturile anglofone. Însă ar merita vorbit şi scris mult mai mult despre grupurile esenţiale de profesoare/ profesori, cercetătoare/ cercetători, autoare/ autori din departamentele în cauză, majoritatea de mare calitate, erudite/ erudiţi în zonele lor de specializare, în perfectă compatibilitate cu mediile omoloage din lumea largă, inclusiv din ţările în care engleza e nativă. Generaţiile aflate la maturitate şi către senectute în primii ani postcomunişti călătoriseră puţin sau deloc în Occident. Au fost şi cazuri de burse şi doctorate pentru care vechiul regim le acordase unora vize în perioada de „liberalizare“ de după 1965 şi pînă către 1980. Reuşind să iasă din ţară sau doar prin corespondenţă, profesoarele/ profesorii de limbi şi literaturi străine stabiliseră contacte cu colegele/ colegii de prin alte părţi şi le-au folosit cînd barierele au căzut, după 1990. Seriile mai tinere, formate de-atunci încoace, au beneficiat din studenţie de libertatea de mişcare, şi-au putut face masterate şi doctorate nu doar acasă, ci oriunde le-au fost acceptate „aplicaţiile“ şi, prin vîrfurile de performanţă, s-au integrat firesc în circuitele internaţionale, poate că anglo-americaniştii în mai mare măsură decît restul, căci „piaţa“ e mai extinsă pe mapamond. Dar la dimensiunile cercetării şi dezbaterii academice, adică la scară – totuşi – limitată, accesibilă doar specialistelor/ specialiştilor şi fără ca mediile intelectuale mai largi să ia act de contribuţiile respective. Nicăieri. Şi nici la noi.

Apropo de profesoarele şi profesorii mei din Pitar Moş: pe lîngă crochiurile portretistice, ar fi trebuit să comentez mai cu aplicaţiune măcar o parte dintre cărţile pe care le-au publicat de-a lungul anilor, de la – să zicem – Spaţii ale realului în proza americană. Între autobiografie şi evanghelia postmodernă a Rodicăi Mihăilă (2000) la Puritani şi puritane. Noi începuturi pe pămînt nord-american a Getei Dumitriu (2020), apărută tocmai la Oradea (la Editura Ratio et Revelatio). Nu ştiam cartea, am aflat de existenţa ei de la fosta mea colegă Ioana Iancovici-Zirra la o recentă întîlnire a cîtorva dintre noi, seria 1977-1981, drept care am şi rugat-o să mi-o împrumute. Retrasă, departe de scenele vizibile ale lumii culturale, fosta noastră prodecăniţă, a „Limbilor germanice“, care ne-a predat romanul american postmodern, s-a întors cîteva secole în istoria Reformei din Anglia şi apoi de pe Noul Continent şi a scris un studiu masiv, doct, impresionant, cu „o lungă gestaţie“ (mărturisită la început, p. 10). Oare există recenzenţi calificaţi pentru o asemenea carte?

Evocîndu-mi profesorii în cîteva episoade ale „serialului“, l-am uitat pe Gabriel Neagu, care ne-a fost „îndrumător de grupă“ în anul I. Tînăr pe-atunci. Lingvist, cu o pronunţie foarte britanică. Avea copil mic şi, urmărindu-l pe cînd începea să vorbească, ne-a povestit că pronunţa distinct „n“, „g“ şi „ŋ“ (dacă „fontul“ Apostrofului preia fidel „simbolul“ respectiv din Word, rar folosit). Al treilea sunet e o combinaţie a primelor două, tipică englezei, de pildă în gerunziile care se scriu cu terminaţia „-ing“, în care „g“-ul nu se pronunţă, produce doar o palatalizare a lui „n“. Făcînd cercetare fonetică asupra propriei progenituri, junele profesor Neagu ajunsese la concluzia că toate trei sînt sunete naturale, transcrierea alfabetică dînd impresia falsă că al treilea ar fi unul compus…

La sfîrşitul anilor 1970 şi-n anii ’80 tot „fugeau“ în Vest şi profesori, şi studenţi, şi colegi scriitori, cetăţeni de multe feluri, în special intelectuali (spre deosebire de migraţia masivă din perioada postcomunistă, mai ales de după intrarea României în Uniunea Europeană în 2007, mai slab calificată în medie). Eram încă în Facultate cînd am aflat c-a plecat peste Ocean şi Clement Mîrza, de la Catedra de Limbă Română, deci ne-anglist, însă emul al teoreticienilor americani la modă atunci. Mi-a fost profesor în anul I, în perioada în care năvălea peste noi viziunea aşa-zicînd „algebrică“ a lingvisticii avansate, mult peste Gramatica pe care o ştiam din gimnaziu şi de la pregătirea pentru admiterea la Facultate (de unde interesul meu temporar, de fost „olimpic“ de Matematică, şi mica aventură a „blocului disjunctiv“ de reguli de generare a formelor de trecut ale verbelor neregulare englezeşti, amintită în „serial“). Clement Mîrza venea din Edgar Quinet în Pitar Moş, intra în sală şi umplea imediat tabla cu structuri şi ecuaţii, ca la un curs de Matematică, „transportat“, cufundat în „transa“ lui, pe firul formulelor cu aspect de ecuaţii cu mulţi parametri. A plecat împreună cu Gabriela (Gabi) Coicea, frumoasa şi introvertita noastră colegă blondă de la Rusă, pe care o ştiam de la cursurile de Specialitate B – Română, unde se reuneau studenţii de la A – Engleză, Germană, Franceză, Rusă ş.a.m.d. cu, în „secundar“, Limba şi literatura din patria comună. Cît ne-a fost el profesor, nu păreau să aibă vreo legătură sau nu ne-am dat noi seama. S-au căsătorit înainte de emigrare.

Cînd şi cînd, am făcut parte şi din cîteva comisii de doctorat şi de promovare în prima mea specialitate, de fapt de susţinere nu doar în sens administrativ (aşa chemîndu-se momentul de finalizare a doctoranturii: „susţinerea“ tezei; în alte limbi, de pildă în englezeşte şi-n franţuzeşte, situaţia e calificată drept „apărare“/ „defence of a thesis“/ „défence d’une thèse“), ci şi colegialmente şi amicalmente, căci aşa i-am tratat pe Cristina Felea, Chris Tănăsescu, Mirela Radu, Raluca Ghenţulescu şi Mirel Anghel. Pe Cristina o ştiu de cînd era tînără prozatoare „echinoxistă“ din primul „val“ de după noi, de după seria Nedelciu-Crăciun-Vlad (Alexandru)-Groşan. Teză foarte bună despre Mişcarea literară Beat şi apariţia postmodernismului (traduc titlul), „susţinută“ în 2006 la „Babeş-Bolyai“. În 2008 – Cultura populară şi trangresarea (depăşirea) barierelor în poezia americană contemporană (la fel), teza lui Chris Tănăsescu, în Pitar Moş. Nonconformistul artist Margento, grupul de poetry/ art performance şi/ sau cross artform, deja-migrant atunci, la fel ca şi azi, pe continentele anglofone împreună cu soţia şi complicea lui intelectual-creativă Raluca, avea să fie responsabil pentru textele mele „americanistice“ însoţitoare ale traducerilor lor după Jerome Rothenberg, Mistici, hoţi şi nebuni (Casa de Editură Max Blecher, 2013) şi Seymour Mayne, Caligrafomanţie: Sonete într-un cuvînt/ Auspicious Calligraphy: Word Sonnets (bilingv, Editura Tracus Arte, 2014) şi la culegerea Noi poeţi „americani“ poeţi străini/ „US“ Poets Foreign Poets (tot bilingvă, semnată Margento, Editura frACTalia, 2018). Ceilalţi trei, din ale căror comisii de concurs pentru promovare am făcut parte – profesori de Engleză în Departamente şi Universităţi nefilologice: Mirela Radu – la Universitatea „Titu Maiorescu“, Raluca Ghenţulescu şi Mirel Anghel – la cea Tehnică de Construcţii, ambele din Bucureşti.

Oarecum „în specialitate“ ar fi şi îndrumarea Ruxandrei Dragolea, fiica mult-regretatului meu prieten Mihai Dragolea, dragul Dragolea (îl tachinam-alintam jucîndu-i aşa numele!), extraordinar prozator şi eseist. După ce el se stinsese din viaţă, în 2016, Ruxandra, absolventă de Engleză-Franceză la Cluj, m-a întrebat dacă o pot ajuta să se înscrie la un doctorat în Bucureşti, în Pitar Moş. I-am propus să-şi combine tema aleasă, şi anume pamfletul britanic, cu cel românesc, încît s-o pot prelua eu la Literele româneşti cu un subiect comparatist cu o ancoră autohtonă. Admisă la Şcoala Doctorală Litere în septembrie, acelaşi an. Cu gîndul la prietenul meu dispărut, am îndrumat-o pe fiica lui cu emoţie aproape-părintească. Şi-a susţinut teza, foarte bună, către finalul pandemiei COVID, în martie 2023…