ION VARTIC, CIORBA LUI BONTAŞ

Primul număr absolut al revistei Echinox a apărut acum cincizeci şi cinci de ani, în 28 decembrie 1968, ilustrînd cristalizarea deplină a unui grup de tineri literaţi români, maghiari şi saşi, cu toţii încă studenţi ai Universtităţii clujene. Premonitoriu, chiar acest număr prim al publicaţiei a provocat un scandal ideologic, întrucît, pe ultima pagină, apărea, pentru prima dată la noi, traducerea unui text al lui Heidegger. Cum cenzura locală, ignorantă, dăduse bun de tipar, denunţarea acestui fapt nu putea veni decît tot din mediul universitar clujean, mai probabil de la catedrele de socialism ştiinţific ori de filosofie (unde supravieţuiau destule fosile ale epocii dejiste). Alarmaţi de acest fapt, activiştii politici locali blestemau iresponsabilitatea tinerilor care l-au publicat, aşa cum ziceau ei, pe acest „Heidelberg“. Amănunte găsim în dosarul „Echinox – 55“ pe care îl găzduieşte revista noastră. Aniversarea celor cincizeci şi cinci de ani de apariţie neîntreruptă a Echinox-ului se împleteşte, însă, cu comemorarea unui sfert de veac de la moartea absurd de timpurie, în 18 ianuarie 1999, a lui Marian Papahagi, unul dintre fondatorii revistei Echinox şi botezătorul ei. Din fragmentele inedite ale Jurnalului unui european de provincie al lui Papahagi – pe care ni le-au oferit spre publicare Lucia şi Adrian Papahagi – mi-am dat seama că, totodată, s-au împlinit patruzeci de ani de cînd el însuşi, Ion Pop şi cu mine am fost demişi de la conducerea Echinox-ului. Se încheia astfel, atunci, după cincisprezece ani, prima perioadă din istoria revistei, care se nutrea încă din spiritul echinoxist originar.

Către sfîrşitul anilor ’70, sub conducerea „triumvirilor“, Echinox-ul dăduse cîteva lovituri de presă ce au avut un real ecou naţional. Amintesc două dintre ele. Prima a fost provocată de apariţia în Manuscriptum (nr. 3, 1977), cu complicitatea lui Al. Oprea şi a lui Pavel Ţugui, a unor aşa-zise „fragmente“ dintr-un aşa-zis „jurnal autobiografic“ – ce formulă absurdă! – al lui Blaga. Cu ajutorul secret al lui Dorli Blaga, intermediat de Hadrian Daicoviciu, profesorul Mircea Zaciu a restabilit adevărul, îngrijind şi publicînd integral, în Echinox (nr. 6-7, 1978), acest text – ferfeniţit incalificabil în Manuscriptum –, ce, în realitate, era Memoriul către Comitetul Central al P.M.R., în care Blaga protesta împotriva imaginii sale desfigurate politic de către Mihai Beniuc în romanul său din 1959, Pe muche de cuţit. Al doilea caz e legat de faptul că, în iunie 1981, filmul De ce trag clopotele, Mitică?, al lui Lucian Pintilie, fusese interzis, înainte de a fi întru totul terminat. Tocmai în momentul respectiv, adică în mai-iunie, noi ne aflam, redacţional vorbind, la începutul anului 1981, pregătind pentru tipar, cu mare întîrziere, triplul număr al revistei pe ianuarie-februarie-martie. Cu alte cuvinte, speculînd faptul că numerele acestea ale publicaţiei precedau interzicerea filmului, am inclus în sumar un dosar amplu ce conţinea scenariul filmului şi un detaliat reportaj fotografic al filmărilor. Totodată, Lucian Pintilie acceptase ca, în numărul triplu, să apară şi varianta epurată a interviului său, dar, încurajaţi de acest fapt, activiştii Comitetului Judeţean Cluj al PCR au continuat să-l foarfece, pînă cînd din interviu nu a mai rămas nimic. Au apărut însă, cum am spus, celelalte materiale semnalate mai sus, creînd iarăşi vîlvă în lumea presei româneşti.

Să amintesc că tot spre sfîrşitul anilor ’70, din redacţia Echinox-ului s-a desprins un grup de teatralişti amatori care au înfiinţat trupa „Ars Amatoria“. Dintre ei, cu toţii excepţionali, azi sunt mai cunoscuţi Radu G. Ţeposu, Ioan Groşan, Emil Hurezeanu, care s-au jucat pe ei înşişi în Şcoala ludică a lui Ioan Groşan, spectacol subversiv, mult prizat de publicul clujean. Punctul culminant al acestui teatru de amatori a fost acela cu Englezeşte fără profesor, în regia mea. Pieseta, scrisă în româneşte de un anume Ionescu, a păcălit cenzura, care i-a dat drumul spectacolului, fără să ştie că acest Ionescu e acelaşi cu Ionesco, dramaturgul celebru, interzis la noi în anii ‘80 pentru atitudinea lui radical anticeauşistă. Ecoul acestui spectacol e înregistrat în jurnalul lui Mircea Zaciu.

Ar fi fost cu totul nedrept să nu-l pomenesc, cînd e vorba de Echinox, şi de grupare, şi de revistă, pe Mircea Zaciu. Căci relaţia dintre el şi grupul echinoxist a fost una organică, sub semnul acelor „clujeni neclujeni“, care, conform formulei sale, sunt antiprovinciali şi pro-europeni. Întrebat inchizitorial de Ion Brad „ce fel de «cenaclu» am eu la Cluj şi de ce m-am «implicat» într-o revistă ca Echinox-ul“, Mircea Zaciu răspunde răspicat că „nu am nici un cenaclu, e o simplă scorneală a nu ştiu cui, cît despre Echinox, el e condus de tineri cu capul lor, inteligenţi şi capabili să facă singuri revista, nu m-am amestecat niciodată în bucătăria lor, i-am sprijinit însă şi mă simt legat sentimental de ei, fiindcă mai toţi mi-au fost studenţi etc. etc. (…) Încă o data, cele ce-mi spusese Niki [adică Nicolae Manolescu] par acum să prindă un contur mai precis. Deci suntem în «colimator»?“. Însemnarea lui de jurnal este din 19 XII 1982. Eram într-adevăr în „colimator“ şi Zaciu, şi revista Echinox. Dovadă că tot Mircea Zaciu notează în jurnal în 17 IV 1983: „Marian [Papahagi] povesteşte cum fuseseră avertizaţi cei de la Echinox că vor fi chemaţi la Judeţeană, pentru brigada sosită de la Bucureşti, în frunte cu un director din Minister şi cu secretarul cu propaganda de la C.C. UTC, un oarecare Bontaş. Acesta îi spunea preşedintelui A[sociaţiei] S[tudenţilor] de la Cluj că Echinox-ul îi stă «ca un spin în inim㻓. Era clar că urma cît de curînd să fim daţi afară din redacţie. Cum eu nu mă aflam în Cluj, Marian mi-a scris că a obţinut o favoare: demiterea noastră „festivă“ să aibă loc atunci cînd voi putea şi eu să fiu prezent, alături de el şi Ion Pop.

Aşa că această demitere a avut loc în 1 iunie 1983, la Rectoratul Universităţii. Cum rectorul, ca să evite o întîlnire cu noi trei, fugise din Cluj, a fost prezent doar un prorector, alături de acel Bontaş, secretar cu propaganda al UTC. (Pe acest Bontaş, care făcea parte din gaşca lui Nicu Ceauşescu, evenimentele din decembrie ’89 l-au prins promovat ca secretar cu propaganda al PCR la Galaţi. După cum aflăm din însemnările lui Vladimir Tismăneanu, Bontaş, după ’90, a ajuns „director general al firmei «Ana Electronic S.A.» şi a fost trimis în judecată de către procurorii DNA în decembrie 2008, alături de Gheorghe Copos şi Camelia Voiculescu, în dosarul «Loteria II»“.) După demiterea noastră „festivă“, uşurat că totul a decurs fără vreun scandal, Vasile Bontaş, aprobat cu entuziasm de prorector, ne-a invitat pe toţi trei „la o ciorbă“ în eleganta grădină de vară a Universităţii clujene. Surprins de grotescul neaşteptat al situaţiei de a ni se decerna la sfîrşit o ciorbă, îmi amintesc că am răspuns pe loc încîntat: „Da, da, o ciorbă de văcuţă!“. După ce am comandat ciorba, ne-am ridicat toţi trei brusc în picioare şi am plecat lăsîndu-i cu lingurile în gură şi pe prorector, şi pe Bontaş. Ceea ce a mai urmat e înregistrat, cu minuţie, tot de Mircea Zaciu în jurnal la 17 VI 1983: „Aseară, am fost la Doru Vartic (…). Au fost şi Jean şi Marian, cu care discutăm situaţia actuală a Echinox-ului încăput pe mîini străine. Rectorul a invitat la el noua «echipă», a felicitat-o, a încurajat-o şi s-ar fi exprimat în termeni severi despre fosta conducere, care ar fi dus o «politică de grup» şi ar fi făcut tot soiul de «prostii». Evident, nu s-a gîndit nici o clipă să cheme la el şi fosta conducere, să-i zică măcar un cuvînt de mulţumire. Revista, în forma ei veche, a adus numai elogii Universităţii, fiind socotită unanim cea mai bună publicaţie studenţească. Aproape că nu e scriitor (autentic, serios, valoros) care să nu fi colaborat ori să nu fi avut în vreun fel o relaţie cu revista clujeană. Ea reprezenta în ultimul deceniu adevărata spiritualitate ardeleană şi a fost foarte fertilă, dînd literaturii actuale nume din cele mai interesante, în cîteva promoţii succesive. Rolul echipei va fi recunoscut în viitor, într-o istorie literară obiectivă“.

Apropo de „politica de grup“ pe care ne-ar fi reproşat-o rectorul, să mai precizez că, în toamna aceluiaşi an, era interzis şi Cenaclul de Luni de la Bucureşti, condus de Nicolae Manolescu. Fapt care dovedeşte că PCR-ul era foarte îngrijorat de apariţia unor grupuri de tineri scriitori care prin definiţie erau oponenţi ai anchilozatului regim comunist. Bontaşul nostru nu fusese decît o păpuşă cu sfori mînuite de undeva de mai sus.