MIRCEA POPA, PRIETENIA MEA CU LUCIAN BOZ

Mircea Popa – 85

• Lucian Boz

Anul 1989 a însemnat ruperea unor zăgazuri şi a unor interdicţii pe care unii dintre noi, cu dosar mai puţin bun, le-am avut de trăit în perioada comunistă. Între cei cu probleme de acest fel, asupra cărora plana blestemul de „origine nesănătoasă“, m-am numărat şi eu, care, fiind fiu de preot, mi s-au făcut destule mizerii de-a lungul timpului, inclusiv mutarea mea ca licean de la Oradea la Vadul Crişului (sora mea mai mică, deşi reuşită cu medie mare, a fost declarată respinsă la liceul din Marghita, până când, eu student venit în vacanţă, nu am făcut o plângere către Ministerul Învăţământului). Raionul Marghita din acea vreme avea cadrele cele mai îndoctrinate politic, încât am trăit şi eu ca elev, absolvent de gimnaziu, o situaţie descalificantă: mi s-a refuzat înmânarea carnetului de UTC-ist, după ce fusesem ales de organizaţia şcolii din Popeşti, ca premiant absolut în trei ani de învăţământ, motivându-mi-se că eu, provenind dintr-o familie burgheză, duşmană a clasei muncitoare, doresc să mă strecor în rândurile unei organizaţii revoluţionare cu care n-aveam tangenţe. Acelaşi motiv, de „origine nesănătoasă“, mi-a mai fost aplicat de mai multe ori, inclusiv în perioada când am lucrat ca cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu“ (colegei mele, Mariana Vartic, respingându-i-se pe acelaşi motiv dreptul de a-şi susţine teza de doctorat), situaţie care mi-a creat o stare acută de discriminare, de frustrare, resimţită tot mai dureros cu cât înaintam în vârstă. Mai ales atunci când trebuia să ajung la Biroul Personal de la Filiala din Cluj a Academiei Române, unde trona un oarecare cadrist „proletar“, avansat din muncitor mecanic ca şef de personal la această instituţie ilustră, aveam adevărate frisoane, deoarece individul mă trata ca pe „nimeni de nicăieri“, întrebându-mă răstit: „ce doresc?“, fără a avea bunul simţ de a mă invita să ocup loc, privindu-mă cu ochi răi şi poncişi, ca pe un adevărat „duşman de clasă“. În aceste condiţii, cred că îmi făcea referate negative cu orice prilej, mai ales într-un an când am solicitat să fiu numit lector de limba română în Italia. E de la sine înţeles că eram tăiat de pe orice listă a plecărilor la schimburi de experienţă în Vest, aprobându-mi-se, doar dreptul la ţările din Est. Aşa am ajuns să fac cea dintâi ieşire peste graniţă în 1966, în Bulgaria, ţară care a devenit pentru mine şi întâia mea iubire, pentru oamenii simpatici şi oneşti pe care i-am cunoscut, şi care, în anii următori, m-au invitat la simpozioane (la unul dintre acestea am avut ocazia să-l întâlnesc şi pe Eugen Simion, adus în Bulgaria de şeful său, pe post de decan, Al. Hanţă!), ba am avut şansa să petrec o întreagă lună la un „Leten Seminar“ pentru a învăţa limba bulgară, cursuri soldate cu examene şi o diplomă de absolvire, dar şi cu o frumoasă excursie prin ţară, când ne-au dus pe toţi cei peste 200 de cursanţi să vizităm oraşele Pleven, Burgas, Plevna, Târnovo, şi chiar mănăstirea Rila, ceea ce a fost un mare câştig spiritual pentru mine. Am mai călătorit în Ungaria, la un simpozion Móricz Zsigmond la Debreţin şi apoi la Budapesta, în compania excelentului traducător Gelu Pătean, cel care mi-a tradus textul în maghiară, citindu-l tot el la simpozionul respectiv (o paralelă între Móricz şi Sadoveanu). Această Cortină de Fier, a cărei prezenţă am simţit-o cu toţii în acei ani, sub diverse forme, odată prăbuşită, m-a determinat ca imediat ce am intrat în anul libertăţii 1990, să încep a scrie în „Steaua“ (revistă în care salutasem noua situaţie în articolul Gustul libertăţii, din nr. 12/1989, şi îi condamnasem pe foştii nomenclaturişti în articolul Boxa laşităţii („Tribuna“ din 15 februarie 1990), câteva medalioane despre scriitori din exil, ale căror colaborări, extrem de atractive, le citisem prin presa interbelică. Am început cu Emil Cioran, semnând articolul Emil Cioran sau trăirea reflecţiei, (nr. din 5 aprilie al „Tribunei“), continuând cu evocarea lui Ştefan Baciu în „Poesis“ (nr.4-5), cu Vintilă Horia „portret regăsit“, în „Steaua“ nr. 4, cu prozatoarea Marta Bibescu („Steaua“ nr. 6), cu Bazil Munteanu („Steaua“ nr. 9), cu „un profil de critic Lucian Boz“ („Steaua“ nr. 3/1991), urmat de un altul, tot despre el, intitulat De la Paris la Sydney („Apostrof“ nr. 12/1991). Şi lista continua cu Vladimir Ghika („Adevărul de Cluj“, nr. 29 noiembrie 1991), cu Eugen Ionescu („Poesis“ nr. 3/1991), Alexandru Busuioceanu („Arc“ 1991), dar şi cu Nicu Caranica, Vintilă Horia sau Virgil Ierunca. Nu numai noi am fost bucuroşi că putem vorbi despre valori ale literaturii naţionale până atunci ocultate, ci şi aceşti scriitori despre care am scris, mirându-se uneori, de câte amănunte cunosc despre ei (Lucian Boz, Nicu Caranica, Vintilă Horia, Virgil Ierunca mi-au scris la rândul lor scrisori deosebit de interesante), literatura exilului şi a diasporei devenind, din chiar acei ani, 1990-1991, o temă majoră a preocupărilor mele de istoric literar, finalizate cu cartea Reîntoarcerea la Ithaca, din 1998. Am dorit să fac, acum şi aici, această precizare, deoarece destui confraţi întru preocupări au susţinut de-a lungul anilor, că eu aş fi fost în domeniu un urmaş al lui Nicolae Florescu sau Cornel Ungureanu, ceea ce este, după cum se vede, totalmente fals. Începutul l-am făcut eu, iar ei, care au venit mai târziu „pe urmele mele“, au încercat a fixa în memoria publicului, o situaţie care îi avantaja. Poate de aceea, nici cartea mea, apărută printre primele în domeniu, nu s-a bucurat de o recunoaştere unanimă. Mai ales Nicolae Florescu, iar mai târziu şi Florin Manolescu, autor al Enciclopediei exilului literar românesc, 2003, au bătut monedă din pionieratul lor, care e, aşa cum se poate vedea din documentaţia mea, mult ulterior preocupărilor mele.

Rog cititorul să mă scuze pentru această informare, dar istoria literară se scrie cu date şi fapte precise şi nu după ureche, sau în funcţie de ambiţiile unuia sau altuia. A nu se uita că Nicolae Florescu, care era ginere de ilegalist (Dumitru Corbea), a beneficiat în regimul socialist de suficient de mari înlesniri ca să obţină de la Securitate jurnalul inedit al lui Octav Şuluţiu, pe care l-a publicat cu unele croşete, stârnind mânia lui Ştefan Baciu pe această temă. Posed dovada revoltei lui, suspectându-l pe Florescu de mari malversaţiuni în legătură cu unele relatări din jurnal.

Spuneam că am primit mai multe scrisori de la cei despre care am scris, între mine şi Lucian Boz, Vintilă Horia şi Virgil Ierunca având loc un schimb de scrisori de mai mică sau mare anvergură. Cel mai amplu şi mai benefic din punct de vedere literar s-a dovedit amplul schimb epistolar cu Lucian Boz, care a căpătat din ce în ce mai mari proporţii în timp, în urma faptului că deţinea un important portofoliu de mărturii cu mari nume ale exilului românesc, şi că dorea realmente să fie cunoscute cititorilor din România. În urma acestui schimb de scrisori, am intrat rând pe rând în posesia unor preţioase documente aparţinând unor nume de prim rang ale literaturii noastre, precum cele referitoare la Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Baciu, Constantin Noica, Nicu Steinhardt şi Anton Dumitriu, corespondenţă pe care am publicat-o în volumul Scrisori din exil (Ed.Dacia, 2001). Din schimbul de scrisori purtat de noi de-a lungul anilor, se poate deduce că preopinentul meu din Australia nu a epuizat trimiterea loturilor de documente deţinute, şi că unele scrisori mi-au parvenit cu mare întârziere, unele chiar după încheierea sumarului volumului amintit, ceea ce mi-a dat prilej să reîntregesc corespondenţa ulterior, şi chiar la ora de faţă am în pregătire un bogat lot de scrisori cu Ştefan Baciu, care mi-au parvenit pe parcurs. Amintesc, de asemenea, faptul că unele din scrisorile primite de el de la Nicu Steinhardt au fost rătăcite, ceea ce mi-a dat posibilitatea să le completez anul trecut, publicându-le în paginile revistei „Apostrof“.

Pentru a intra în arheologia acestui schimb epistolar care a durat din 1993 până în 2002 se cuvine să ne oprim puţin asupra începutului, reproducând aici cea dintâi scrisoare care mi-a parvenit, fiind datată 30 iulie 1993. Avea următorul conţinut: „Stimate Domnule Popa. Profesorul ieşean Mihai Drăgan mi-a trimis mai de mult «medalionul» ce mi-ai consacrat în Steaua, uitând să-mi indice adresa D-tale sau cea a revistei. I-am scris, rugându-l să-mi dea adresa D-tale, dar nu m-a învrednicit cu un răspuns. Am scris şi altor prieteni, dar nici ei nu m-au lămurit. În sfârşit, graţie poetului Barbu Brezeanu, am căpătat adresa revistei, aşa că pot să-ţi mulţumesc pentru perfecta obiectivitate ce-ai arătat scrierilor mele. Cum nu cunosc nimic din ce-ai scris, în afară, bine înţeles, de cronica menţionată mai sus, ţi-aş fi îndatorat dacă-mi vei trimite lucrările D-tale. Dacă, la rândul meu, îţi pot fi util cu ceva, nu ezita de a-mi scrie. Cu cele mai bune salutări, rămân al D-tale, Lucian Boz.“

Bineînţeles că la o asemenea scrisoare nu puteai să nu răspunzi, astfel că i-am scris îndată, adăugând în plic un adevărat chestionar cu privire la românii din Australia, la presa românească din exil, pe care o cunoaşte sau la care a colaborat, ce prietenii a cultivat etc. Mi-a răspuns destul de repede, la 27 octombrie 1993, pe puncte, încercând a da un răspuns cât mai complet întrebărilor pe care i le-am adresat. Am aflat astfel că a colaborat „cu sute“ de materiale la revista „Mele“ a lui Ştefan Baciu din Hawaii şi că a reuşit, să-l ajute pe Ionel Jianu la realizarea cărţii acestuia, Les aristes roumains en Occident, pe care acesta a publicat-o la Paris, introducând în text şi câţiva artişti români trăitori în Australia, pictorii Aida Tomescu şi Victor Sellu şi sculptorii George Turcu şi Dan Lache. Cel mai important lucru era însă prietenia care a continuat peste timp cu Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Mircea Eliade, cu care a încercat să ţină şi o legătură „pe viu“, străduindu-se, tot la doi ani, să se întâlnească cu ei la Paris, iar în răstimpul hiatusului, să-l umple cu o corespondenţă destul de activă. Am stăruit să-mi încredinţeze aceste scrisori şi el, în genere un om generos şi foarte legat de literatura română, a acceptat foarte repede să renunţe la fondul său literar, spre a mi-l transfera mie la Cluj. Aşa că, încet-încet, ele au început să fie puse la dispoziţia publicului literar din România, cele mai multe apărând la rubrica „Dosar“ a revistei „Apostrof“, unde am beneficiat de bunăvoinţa proverbială a celor doi redactori, Marta Petreu şi Ion Vartic, care au devenit parte implicată în această adevărată „aventură“ a recuperării unor documente esenţiale pentru literatura noastră. În acest proces restitutiv s-a născut între noi o adevărată prietenie literară, care nu m-a implicat numai pe mine, ci şi pe scriitorul din Australia, Lucian Boz, întrucât acesta a început să le scrie direct celor doi, şi de soarta cărora se interesa aproape în fiecare scrisoare ce am primit-o ulterior. Marta Petreu a avut bunăvoinţa a-i trimite volumul pe care Editura Fundaţiei Apostrof l-a scos cu titlul O sută de scriitori şi încă unul, de care Lucian Boz a rămas încântat, încât, la un moment dat s-a creat o corespondenţă paralelă a lor cu acesta, soldată cu trimiterea către Marta Petreu a scrisorilor primite din partea lui Barbu Brezeanu.

• Mircea Popa

Desigur, corespondenţa dintre noi are unele suişuri şi coborâşuri. De o precizie matematică în tot ce ţinea de schimbul acesta epistolar, primeam observaţii că nu datez scrisorile sau că nu răspund la timp, Lucian Boz avea pretenţia să confirm la timp toate trimiterile sale, după cum mă îndemna uneori să mă folosesc de corespondenţa primită pentru a pune la punct un amănunt sau altul din biografia lui Cioran sau Eugen Ionescu. Aşa, de pildă, m-a îndemnat să folosesc scrisoarea în care Cioran îl făcea pe Noica puţin „sucit“, folosind termenul românesc în acest caz, sau să dau o replică mitropolitului Antonie Plămădeală de la Sibiu, care, într-o „revistă a revistelor“, din ziarul episcopesc „Telegraful român“ îl combătea pe Cioran în legătură cu una dintre opiniile emise. Alte scrisori vin să mă roage să scriu despre romanul său, Piatra de încercare, arătându-se nemulţumit de reacţia mea întârziată. Erau mici sfaturi sau atenţionări, de care uneori nu eram prea conştient, întârziind cu răspunsurile sau cu răspunsul la întrebările lui, dar, omul, de un deosebit fairplay mă ierta de fiecare dată. În preocuparea sa esenţială de a-i cunoaşte temeinic opera, mi-a trimis la timpul cuvenit mai toate cărţile sale, inclusiv Masca lui Eminescu, retipărită de Editura Vinea a lui Ţone, dar şi altele, precum O săptămână a poeziei sau Anii literari 30, despre care n-am scris aşa cum probabil se aştepta, dintr-un sentiment al preţuirii care mergea dincolo de atari fapte conjuncturale. De unde o anumită iritare în unele din aceste scrisori, pe care o percep mai bine acum decât atunci. M-a surprins de asemenea cu generozitatea sa extraordinară, ţinând să-mi achite, lucru pe care nu i l-am cerut, toate cheltuielile legate de expediţie, de transcriere sau de introducerea pe calculator etc. Ceea ce vreau să subliniez e deplinul ataşament al scriitorului Boz faţă de mişcarea literară din România, căreia era convins că îi aparţine şi unde se dorea să rămână. De aceea, n-a refuzat nicio posibilitate de se vorbi despre el, oferind „Jurnalului literar“ al lui Nicolae Florescu unele scrisori şi texte pe care le credea necesare de aflat, după cum a încercat şi retipărirea, în altă parte decât prin mine, a unor scrieri. A rămas oarecum decepţionat că n-am cuprins în volumul Scrisori din exil şi corespondenţa cu Arşavir Acterian, prieten vechi, din tinereţe, la care ţinea enorm de mult, aşa cum ţinea la Nicu Steinhardt, pe care l-a cunoscut târziu într-una din vizitele făcute de el la Paris şi prin Europa. A urmărit cu atenţie opţiunea lui de aşezare la Rohia, şi se bucura să-i poată trimite cafeaua dorită, chiar dacă uneori ajungerea ei la destinaţie (poşta din Tg. Lăpuş) era o adevărată aventură. Cert e că ataşamentul şi dragostea sa faţă de România era unul deosebit de puternic, dovadă şi limba corectă şi expresivă pe care o păstrase, şi în care te uimea cu câte un arhaism sau un neaoşism autentic. Faptul că, prin mine, s-a creat la BCU Cluj un adevărat fond documentar „Lucian Boz“ este cel mai mare câştig al acestei experienţe epistolare de peste un deceniu, din scrisorile căruia se poate desprinde silueta unui scriitor „român“ din Australia, dornic de a contribui, cu modestele sale posibilităţi, la o mai bună cunoaştere a exilului românesc. Iar revista clujeană „Apostrof“ a răspuns din plin acestei dorinţe a scriitorului înstrăinat. N-am putut să-i îndeplinesc dorinţa de a-l aşeza şi pe Arşavir Acterian în acest florilegiu literar, din varii motive, dar în primul rând dintr-o realitate grafică imediată: în timp ce ceilalţi prieteni ai săi, care scriau la maşina de scris, toată corespondenţa sa cu Boz e scrisă de mână şi dă uneori mari bătăi de cap la transcriere. De departe, cea mai frumoasă şi mai expresivă componentă a corespondenţei sale este aceea cu Ştefan Baciu, acesta din urmă făcând din scrisorile sale, cu un dizain foarte bun şi cu gust ales, adevărate momente de artă plastică sau de mărturisiri poetice, făcând din arta epistolară o adevărată oază de desfătare lirică. Cu timpul vor fi şi ele valorificate la justa lor valoare.

Închei, mulţumind prietenilor redactori de la revista „Apostrof“, care au devenit la rându-le personaje foarte cunoscute de către prietenul meu din depărtări, şi pe care nu uita să-i pomenească sau să-i implice în comunicările sale. Am selectat pentru ei şi câteva din scrisorile mele adresate lui Lucian Boz, în aşa fel încât să se poată vedea atât deliciul unui act epistolar, cât şi constrângerile lui.

În numărul următor corespondenţă Mircea Popa – Lucian Boz