VLADIMIR TISMĂNEANU, DESPRE DADAISM IDEOLOGIC

Geneza protocronismului este direct legată de efortul disperat al conducerii PMR/PCR de a-şi descoperi o legitimitate în condiţiile refuzului destalinizării şi ale consolidării modelului intern stalinist. Sub Dej, chiar şi după Declaraţia din aprilie 1964, a existat o anumită rezistenţă la resuscitarea mitologiilor extremei drepte interbelice. Pentru Ceauşescu însă, cu al său model voievodal etnocentric al socialismului, aceste fantasme aveau valoare de adevăr axiomatic. De-aici, amiciţia cu tracomanul Iosif Constantin Drăgan şi încurajarea celor mai anti-europene direcţii din viaţa culturală.

Un intelectual odinioară onorabil precum Edgar Papu a devenit, nu fără o voluntară participare, vârful de lance al unui jdanovism sui generis, patronat direct de politrucii regimului (Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Eugen Florescu, Mihai Dulea etc.). Sunt încurajaţi veleitari şi poltroni, maniaci xenofobi şi oportunişti verosi, personaje dispuse să devină noii Calibani (Eugen Barbu, Paul Anghel, Ion Dodu Bălan, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Artur Silvestri-Târnăcop, C. Sorescu, Ilie Purcaru, Ilie Bădescu, Pompiliu Marcea şi Hajdu Gyøzø, care, asemeni lui Sepilov, li s-a alăturat). Oficial, „Luceafărul“ era condus de culturnicul utecist Nicolae Dan Fruntelată. Evident, liderul era fanaticul Mihai Ungheanu. După 1974, conflictul dintre sincronişti şi protocronişti se radicalizează. Partidul se situează limpede de partea „partidei naţionale“. Sincroniştii sunt denunţaţi drept oamenii „Europei Libere“. În aceste jocuri, Dan Hăulică joacă la două capete. Titus Popovici, internaţionalist acasă şi în vizită la prietenul său, ilegalistul de origine maghiară Alexandru Sencovici, dacoman la CC, ar avea nevoie de un studiu de sine stătător. La fel despre sordidele jocuri de culise ale lui Nicolae Breban.

Dovada implicării conducerii PCR în această luptă ideologică o găsim, între altele, în transformarea Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR într-o citadelă şovină protocronistă. Vechilul Eugen Florescu, protejatul Elenei Ceauşescu, spunea adevărul atunci când afirma că protocronismul nu este o teorie estetică dintre atâtea altele, ci reprezintă direct gândirea secretarului general. Teza noastră este că protocronismul a avut ca finalitate sustragerea României din logica sistemului imperial de tip leninist. Fireşte, nu într-o direcţie democratică, ci într-una a unei tiranii tiers mondiste.

În locul unui despotism ideocratic tradiţional (precum în Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Polonia, Ungaria), la Bucureşti s-a experimentat naţional-stalinismul cu ale sale trăsături groteşti de autarhism paroxistic, primordialism atavist, izolaţionism, anti-europenism şi neo-tribalism. Pe scurt, un narcisism exacerbat, cu desăvârşire rupt de realitate.

Excepţionalismul românesc, exaltat de regim, însemna două lucruri: 1. priorităţile româneşti n-au fost niciodată recunoscute; 2. ele au fost apropriate, fraudulos, de către alţii. Cum dictaturile comuniste au fost partocraţii ideocratice (Martin Malia), acest episod este definitoriu pentru relaţia dintre partid şi ideologie în România lui Nicolae Ceauşescu. Povestea nu se încheie în decembrie 1989 şi continuă să marcheze polarizările şi controversele din deceniile tranziţiei până în ziua de azi…