Dinu Flămând, Marian Papahagi – un adevărat european

La Lisabona, unde mă aflu acum, prezenţa lui Marian Papahagi este vie şi persistentă în gândurile mele. Cu câţiva ani în urmă îl întâlneam tot aici, pe coridoarele Editurii Assírio & Alvim, pe un om mărunţel, îndesat şi negricios, despre care se spunea prin târg că plecase deja pe lumea cealaltă, de cât de rar se arăta printre oameni. Nu mică le-a fost mirarea celor care îl însoţeau acolo pe poetul Herberto Hélder, căci despre el este vorba, când l-au văzut brusc însufleţindu-se, după ce mă prezentasem şi-i spusesem că pe vremea studenţiei mele, la Cluj, o revistă studenţească din România, numită Echinox, publicase o pagină cu traduceri din poemele sale. Marian Papahagi!… iată numele care a ţâşnit brusc din memoria portughezului, la câteva bune decenii de la întâlnirea lui cu tânărul Marian, care îl impresionase, desigur, prin verva, curiozitatea, dar şi vastitatea erudiţiei sale. Despre Marian îşi aminteau la Lisabona şi Sophia de Mello, marea poetă a portughezilor, dar şi Luciana Stegagno Picchio, marea specialistă italiană în literatura medievală portugheză şi în cea braziliană. Căci tânărul doctorand, care ajunsese la Roma, la Universitatea Sapienza pentru a studia epoca lui Dante, obţinuse şi o bursă de vară de câteva luni la Lisabona, iar personalitatea lui nu trecea neobservată prin acele rafinate medii academice sau prin lumea literară occidentală. Asta într-un moment în care România fusese absorbită de gaura neagră a ceauşismului dogmatic şi aproape nicio luminiţă nu mai emana dinspre spaţiul nostru carpatin spre restul Europei, cel puţin.

• Echinoxul la 25 de ani (1993).

Am admirat încă de timpuriu curiozitatea vie şi lipsa de complexe cu care Marian Papahagi se raporta la marile culturi. Era, ca noi ceilalţi în acel an 1968, când a apărut primul număr din revista Echinox, un tânăr aproape imberb, autodidact, impermeabil la propaganda ideologică a vremii şi a locurilor, dornic să trăiască într-o lume liberă spre care aspiram vag, cu toţii, şi el cu o încredere uimitoare în forţa onestităţii sale intelectuale şi morale. Am mai spus-o şi o repet, exemplul lui Marian m-a făcut să mă deschid spre marile spaţii culturale, cu îndemnul de a merge totdeauna la surse. Nu era tocmai simplu în acea vreme, a devenit mult mai simplu în zilele noastre. Bine că se întâmplă aşa, odată cu revenirea României culturale în spaţiul european, unde începem să fim prezenţi, aşa cum visa şi Marian.

Iar întrucât voi pleca de aici la Roma pentru lansarea cărţii mele, Uomo con remo in spala, alături de o carte în traducere românească a poetului Milo De Angelis, desigur că toate coloanele de la Accademia di Romania, şi sala bibliotecii, şi terasa ce dă spre Villa Borghese, şi foşnetul pinilor din cartier tot de Marian Papahagi îmi vor reaminti. Cel din ultimul său an de viaţă, când organizase acolo, ca director al instituţiei, un fabulos colocviu despre împăratul Traian. Îl revăd pe acea terasă privind trepidant nu spre clădirea Galeriei Naţionale de Artă Modernă, ci spre un viitor de alte construcţii simbolice, în care includea terminarea traducerii sale din Divina Commedia, plus încheierea altor studii, plus alte iniţiative comune spre care mă antrena, de parcă urma să marcăm astfel, în secret, victoria noastră asupra imbecililor care ne chinuiseră atâtea decenii în patrie, de pe poziţiile de forţă ale mediocrităţii lor trufaşe. Antologia poeziei moderne şi contemporane portugheze pe care am încheiat-o, după câteva decenii, tot din îndemnul lui cred că vine. Mi-e drag să-mi reamintesc de Marian Papahagi ca de un mentor secret care continuă să mă îndrume. Iar astfel miracolul memoriei se dovedeşte a fi continuitate de viaţă.

• Portret al Echinoxului la tinereţe.