POEZIE… DE CE NU?

Cu această întrebare emblematică debutează editorialul semnat de Humberto de Oliveira, editorul unei publicaţii de o originalitate absolută, care apare în Brazilia. Intitulată în varianta sa franceză Cahiers du Sertaõ (căci are şi o variantă în portugheza braziliană), revista, literară şi culturală, se declară „liberă şi independentă, în serviciul difuzării producţiei artistice de pe toate meridianele“, traducerile fiind, aşadar, principala sa menire. „Pentru noi, subliniază Humberto de Oliveira, a traduce înseamnă să facem dialogul posibil în acest Babel, să unim ce era separat, să aşezăm faţă în faţă, în condiţii aproape total simetrice, ceea ce părea imposibil sau incongruent.“

Numărul pe care l-am primit la redacţie, Poésie du monde (nr. 2, vol. 2), este ilustrativ pentru profesiunea de credinţă mărturisită mai sus – traducerea ca punte de legătură între locuri culturale distincte, aflate, uneori, la mare distanţă. Revista reuneşte 27 de poeţi din toate colţurile globului (Canada, Franţa, Bulgaria, Camerun, Iran, Mozambic, Maroc, Algeria, România şi Brazilia). Poezia din ţara noastră este ilustrată de versurile poetului Horia Bădescu, prezent cu mai multe poeme consacrate marilor teme existenţiale şi misterului lumii. O poezie de incantaţie („Binecuvântat cel ce se caţără pe Golgota zilei“) şi vrajă („ninge ca în prima zi după Geneză“), cu desfăşurare ritualică, pe o linie elegiacă („Ea este în interiorul tău/ ca cerul/ în interiorul pasărei“), de vibraţie dramatică („…calea fără de sfârşit/ care duce acolo unde nu încep nici ziua, nici noaptea“).

De semnalat ţinuta grafică elegantă a revistei, îmbogăţită cu fotografii sau desene atât ale unora dintre poeţi, cât şi ale unor plasticieni cunoscuţi.

Poezia lumii este, fără îndoială ceea ce şi-au dorit editorii: un cadou de suflet pentru cei care plonjând prin poezie în propria lor fiinţă se reîntâlnesc cu ei înşişi. (R.C.)