Rodica Marian

1. Dacă scriitorul este adevărat, în sens absolut, el este liber în mod necesar, nu numai când scrie (adică în momente privilegiate), mai întâi pentru că orice creator de artă trebuie să aibă convingerea fermă că numai aşa se poate face artă, numai în felul în care eu scriu, pictez etc. se poate picta, scrie etc. Exprim aici o idee fundamentală din filosofia limbajului a lui Eugen Coşeriu, numită subiectul absolut al artei (care izolează definitiv arta de comunicare, adică de limbaj), teorie adecvată naturii intrinseci a artei, în care cred cu convingere, dar cu unele nuanţări sensibile. În esenţă, arta nu e făcută din nevoia de comunicare, adică nu implică obligatoriu alteritatea (cea clasică, cea proprie celuilalt), dar, după părerea mea, are o alteritate interioară, o alteritate ce se poate numi creatoare. Dialogul interior cu sinele său profund reprezintă o deschidere din individualitatea autistă, creaţia artistică, în momentul producerii sale, nu este destinată transmiterii directe către o altă individualitate, decât în genul epistolar propriu-zis (orice scriitură se face în singurătate, dar, în nuanţarea mea, arta presupune un monolog dialogal cu conştiinţa eului profund, care ne-a format). Aşadar, după Eugen Coşeriu, fiecare scriitor cu adevărat liber se va confrunta cu neînţelegerea mai mare sau mai mică a oricărui alt scriitor sau cititor. Adesea, se poate estima, că puţini vor vibra urmând felul lui unic de a face artă. Cei mai mulţi îl vor trece cu vederea, va fi neadecvat modei şi modelelor impuse de canoane, va produce contrarieri, iritări, lipsă de empatie, în cel mai bun caz. Este cazul artiştilor care rămân valori perene, dincolo de epoci şi preferinţe insituţionalizate, cazul acelora care schimbă paradigma timpului lor, care transcend mentalităţii dominante. Până aici, am vorbit, strict teoretic, de libertatea intrinsecă actului creator, libertate pe care alteori am înţeles-o ca o predestinare, numind-o prin orgolioasa butadă: Scriitorul este precum Fiul, „născut, iar nu făcut“. Desigur, credinţa aceasta nu avea nimic de a face cu o autoevaluare, nici acum nu cred că dreptul de a exista al creatorului este supus acestui criteriu exclusivist, toţi pot fi fraţi în poporul poeţilor (Lucian Blaga spunea că poeţii sunt un popor deosebit), şi cei născuţi (chemaţi), şi cei făcuţi. Doar că descoperirea de sine are şi ea o istorie. Se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple pentru ca cineva să devină ce trebuie să devină.

Pe de altă parte, nici măcar libertatea lui Adam n-a fost de bun augur, el n-a ales bine, manifestându-şi neascultarea la interdicţia divină. Pentru artistul, scriitorul oricărui timp istoric sunt determinări implicite, coerciţii, limite, constrângeri fie sociale, fie personale, fie religioase, fie de sensibilitate etc. Toate aceste servituţi oarecum fireşti sunt agravate de impunerile vreunui regim autoritar. Dar în condiţiile excepţionale ale unui regim totalitar, cum era România comunistă la vremea adolescenţei şi tinereţii mele (anii 1950-1962), opresiunea libertăţii de creaţie era la cote terifiante şi pentru cineva ca mine, crescută în supravieţuirea posibilă numai prin duplicitate (despre orele de religie sau despre unchii mei de la Canal nu suflam nimic în afara familiei). În liceu citeam România literară şi mai scriam câte ceva, mai ales versuri. Când am ajuns la Facultatea de Filologie din Cluj, în 1962, aveam colegi de an care-şi începeau destinul literar, precum Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Gheorghe Pituţ ş.a. şi am participat împreună cu ei la cenacluri studenţeşti sau la cel al revistei Tribuna. Chiar la o şedinţă a acestui cenaclu, m-am convins că eu nu voi putea niciodată să mă pliez pe ceea ce era acolo considerat ca măiestrie, în sensul că prevalau teme agreate de propaganda comunistă; atmosfera se relaxa, rareori, eventual de fiorii unui autentic talent, dar satisfacţiile cele mai rafinate priveau inserţiile de limbaj esopic, sibilinic, aluziv. Literatura nu era de mine, în aceste condiţii, aşa că după câţiva ani am început să public cronici teatrale, apoi au urmat cei trei ani negri de şomer (cu etichetă politică de nedorit cetăţean al patriei socialiste), iar când dificultăţile reintegrării sociale s-au atenuat şi am ajuns în Institutul de Lingvistică al Academiei, cercetarea lingvistică mi s-a părut un domeniu salvator. Mai ales că lexicologia academică, necesară şi implicată în Dicţionarul Limbii Române, nu prea avea atingere cu ideologia. Numai că, în mod misterios, când am dobândit cunoaşterea unor metode ştiinţifice de analiză a textelor, atunci foarte moderne, am revenit indirect la literatură, punându-le la încercare pentru a descifra „taina“ Luceafărului eminescian. Aşa s-a născut subiectul final al doctoratului şi prima mea carte masivă „Lumile“ Luceafărului (1999). Între timp, debutasem ca poet, într-un volum colectiv „Alfa 87“, dar nu m-am întors la poezie decât în 2001. Au urmat şase cărţi de critică, în special eminescologie, iar după 2010, alte 5 volume de poeme.

2. A reieşit implicit, din ce am spus până acum, că nu am evitat „faliile periculoase“, cel puţin în critică acestea sunt programatice, şi mai apoi, alternând critica cu poezia am simţit cum originalitatea are asperităţi (întâmpină rezerve, uneori explicabile, motivate) în judecata comună a mediului artistic de receptare. În privinţa eminescologiei (libertatea absolută de creaţie a criticului este de la sine înţeleasă), se impune să observ că autoritatea marilor nume nu garantează mare lucru, nici în cazul unor capodopere, şi că nimic nu era absurd în dialogul Luceafărului cu aşa-numitul Demiurg (cum credea de exemplu G. Călinescu), dacă şi când cercetezi atent corelaţiile semantice şi versiunile (cu variantele lor) ale textului antum. Mai ales versiunea genuină, care este pur filosofică, fiind o lungă şi explicită lecţie a alcătuirii lumii, plasată iniţial în locul celor patru strofe ale răspunsului Demiurgului.

3. În general, nu m-am simţit nedreptăţită de vreo apreciere critică, neînţelegerea argumentelor mele interpretative (în critică) sau în registrul liric, confundarea trăirilor reale cu visările imaginative, uneori obnubilarea intenţiilor mele poetice le consider îndreptăţite în măsura în care ele sunt oneste. Mă supără mai mult repetarea sub altă formă, uneori nu prea transparentă, a ideilor mele, cum mi s-a întâmplat de câteva ori.