Ion Pop

Poetul e, măcar în parte ales, nu atât de subiecte, cât de Subiectul care este.

1. Poate că, în principiu, Vargas Llosa are dreptate, dar în cazuri mai particulare, cum este, de pildă, al meu (dar şi al câtor altora!), nu scrii intimidat de gândul că vei irita vreun cititor; mai degrabă autorul despre care te pronunţi poate fi nemulţumit de opinia ta critică. Şi ce dacă acela se supără sau enervează? Cum eu mi-am împărţit scrisul între critică şi istorie literară, pe de o parte, iar pe de alta poezie, pot să spun că în prima dublă ipostază, istoricul literar e totuşi mult mai liber să se exprime fără ocol: o monografie despre Blaga ori Voronca nu-i mai poate irita, evident, pe cei doi poeţi, iar cititorii gloselor respective pot să fie sau nu de acord cu judecăţile tale de valoare; dar de enervat nu se pot enerva decât dacă spui, rău exprimate, nişte propoziţii frapant nedrepte ori greşite. Când am scris, în 1980, monografia despre Nichita Stănescu, prima dedicată operei sale, poetul era încă în viaţă, însă nu m-am gândit nicio clipă că l-aş putea irita, deşi în câteva locuri n-am trecut peste slăbiciunile unor texte. M-am simţit chiar foarte liber, pentru că am încercat să le citesc cu necesara – am spus mereu – răbdare a lecturii lente, neispitită de superficialităţi polemice şi de spectacolul verbal în sine. Tot aşa, în cartea despre Gellu Naum, tipărită în anul în care poetul trecea în lumea Drepţilor… Desigur, mai vulnerabil, ca să zic aşa, faţă de iritările scriitorilor comentaţi este cronicarul literar, criticul de întâmpinare, asupra căruia se mai fac uneori şi presiuni „amicale“, dar şi în această postură am fost, pe cât s-a putut, neinfluenţabil. Am trezit, totuşi, câteva replici dure ale unor poeţi, nu prea multe totuşi, dar mi s-a părut că e firesc, deşi ştiam că aveam dreptatea mea. În acest al doilea caz, libertatea scriitorului-cronicar, este mai greu de apărat, dar nu imposibilă. În ce-l priveşte pe poet, aş zice că iritat poate fi doar de sine însuşi, nemulţumit de cum i-a „ieşit“ poemul, iar această stare de insatisfacţie şi tensiune cred că e ca şi permanentă. Da, sub vechiul regim comunist, iritantă era cenzura, libertatea individuală era măcar în parte îngrădită şi de auto-cenzură, dar cititorii bănuiesc că abia aşteptau să citească, fie şi printre linii, aluziile critice la adresa situaţiilor constrângătoare în care se trăia atunci. Acest limbaj aluziv l-am folosit şi eu, însă adesea el a dus, cu tristeţe şi revoltă mocnită, desigur, la o anumită concentrare a expresiei, obligată să devină mai consistentă… estetic. Aha!, vor zice, de pe margini, curajoşii de după război, – n-au decât să zică. Când recitesc aceste versuri, simt că s-a conservat efectiv în ele un sentiment mai universal de nemulţumire faţă de apăsările mediului posomorât al vremii, un sentiment al precarităţii omului aflat sub răutăţile ei. După căderea dictaturii, i-ai fi putut „irita“ doar pe politicenii mediocri şi ignari, – am scris şi eu nu doar o dată, după Revoluţie, poezii în care deschideam uşi şi ferestre „ca să poată intra Mânia“. Numai că potentaţii de astăzi nu mai citesc versuri… Aşadar, m-am simţit cu adevărat liber în aceşti ultimi vreo treizeci de ani, nu însă liber de obsesiile mele, de sentimentul precarităţii omului care sunt, de tot ceea ce pune în pericol umanitatea noastră fundamentrală.

2. Revin la postura dublă, de critic literar şi poet: un critic îşi poate alege subiectele, le-am ales şi eu, după interesul faţă de un scriitor sau o carte nou apărută. Poetul e, măcar în parte ales, nu atât de subiecte, cât de Subiectul care este. Adică, aşa cum spuneam mai sus, de ceea ce s-a numit „obsesie modelatoare“, experienţă de viaţă, un „sentiment al lumii“. Acestea constituie, în fond, „seismograful“ interior care, dacă se defectează, rămâi ins neutru, amorţit sau mort. În scrisul meu liric, acest aparat înregistrator de vibraţii lăuntrice a fost, cred, cel pus în mişcare de conştiinţa/sentimentul resimţit puternic de la început, al frustrării de realitatea elementară, naturală, obstaculată de un prim eveniment dramatic, al despărţirii de lumea originară, a satului de origine, fără nostalgii „păşuniste“, totuşi, dar o privare de o anumită liberă comunicare cu „viul“, a cuiva oarecum înstrăinat şi prin Bibliotecă, dar, în subtext, şi de interdicţiile exprimării libere din societatea comunistă. Era şi o nemulţumire faţă de „cuminţenia“ temperamentală a celui care putea vorbi/trăi „spaima de-a fi prea cuminte“, de a trăi cu sentimentul inerţiei şi al stagnării, al limitei care oprea avântul trăirii pe spaţii mai generoase şi mai autentice. Zisul „seismograf“ a cunoscut, din fericire, ca să zic aşa, pentru poezia mea, un grav cutremur, după ce, în urmă cu douăzeci de ani, m-am simţit atacat în chiar biologia mea elementară, fapt ce mi-a sporit amintitul sentiment al vulnerabilităţii şi m-a făcut mai atent la viaţa imediată, cea trecătoare, cu bunele şi relele ei. A fost binele evocat mereu în răul din zicala cunoscută. O „falie“, deci, paradoxal unificatoare şi re-constructivă de mine însumi, a viziunii mele despre lume şi ceea ce sunt cu adevărat în ea.

3. Am spus deja că oarecum îngrădită, deşi n-ar trebui să fie, este mai ales libertatea criticului „vitrinei“ literare actuale, – o libertate pentru care trebuie să lupte mereu. Nedreptăţit de critică m-am simţit foarte rar şi numai atunci când propria mea ludicidate critică, mereu exigentă, am crezut că îmi dă dreptul să apreciez ca injustă o judecată de valoare asupra scrisului meu. Am simţit cu amărăciune o asemenea nedreptate, în cazul unui critic de primă mărime al momentului, mult preţuit şi de mine, care, după ce a întâmpinat foarte generos câteva din cărţile mele, şi-a retras bunele păreri de odinioară, minimalizând aproape tot ce am scris. Contrastul dintre cele două judecăţi şi momente ale actului lecturii mi s-a părut prea mare ca să nu fiu surprins şi chiar şocat. A fost remarcat, de altfel, şi de alţi… critici. Nu cred, însă, că e cazul să pozez în victimă. Viaţa noastră literară e mai tot timpul tulburată de tot felul de mici furtuni, unele într-un pahar cu apă, altele mai răvăşitoare, opiniile arbitrilor literari ai orei se pot modifica în timp, pot depinde de impulsuri temperamentale, de conjuncturile în care evoluează, şi se poate şi deforma „viaţa literară“. Dreptul la opinie e asigurat, nu-i aşa, în lumea noastră foarte democratică. Scepticismul meu dintotdeauna mă face să relativizez şi astfel de judecăţi, cum tot şi toate au devenit din ce în ce mai relative…