ŞTEFAN MELANCU, „UNICITATE SINGULARITATE…“
Scriind despre Marta Petreu în acest număr aniversar, m-aş opri mai întâi la personalitatea sa marcantă în ceea ce ţine de naşterea şi evoluţia Apostrof-ului, întrucât fiindu-i coleg de redacţie într-o primă perioadă, timp de şapte ani şi cu o preţuire reciprocă şi lipsită de false convenienţe, am putut asista la ceea ce revista a devenit încă de pe atunci marcă Marta Petreu. S-a impus, în acest sens, odată cu trecerea anilor, ca unul dintre cei mai buni şi mai longevivi făuritori de revistă, (33 de ani, cifră sacrificială), reuşind prin personalitatea sa puternică, în ciuda fizicului său firav şi a condiţiei sale de gen (într-o lume a puterilor de tot felul dominant masculine) să ţină revista în picioare la cote valorice de la care nu a abdicat sub nicio formă. Şi prin aceasta, trebuind să facă faţă unor numeroase invidii, adversităţi sau unor permanente greutăţi materiale determinate de apele tulburi venite dinspre politici păguboase uneori strict culturale, alteori pur politice, dacă nu ambele la un loc. Mi-amintesc, în această privinţă, modul mizerabil în care revista a fost scoasă din sediul ei de pe Bd. Eroilor nr. 2, prin 1994, de către un primar obtuz, ba chiar alergic la cultură, şi aruncată efectiv într-un spaţiu periferic, de pe lângă piaţa agro-alimentară a oraşului. Am încă sub ochi imaginea cu basculanta ce ne-a cărat materialele redacţionale trecând prin centrul Clujului, cu noi, redactorii de atunci, ţinând cu mâinile cât mai strâns manuscrisele care, în mersul inerţial al maşinii, zburau pe străzi sub hazul trecătorilor ocazionali. Este, acesta, doar un episod din narativul legat de dificila trecere prin timp a Apostrof-ului, căreia Marta Petreu a trebuit să-i facă faţă. Sunt însă şi altele, multe, pe care poate că într-o zi ea însăşi le va relata, fiind cea mai în măsură să le aşeze pe hârtie.
Aceeaşi personalitate puternică, Marta Petreu o dovedeşte, într-un mod şi mai relevant, la vedere fiind, în spaţiul creaţiei. Debutând în primul val poetic optzecist, cu volumul Aduceţi verbele, 1981, urmat de Dimineaţa tinerelor doamne, 1983 (volum despre care am scris la timpul potrivit într-o rubrică permanentă pe care o aveam în revista Steaua), poeta a atras atenţia imediat celor mai importanţi şi influenţi critici ai momentului, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion; primul remarcând în cronica sa de întâmpinare trăsăturile specifice ale volumulului de debut („cerebralitatea laconică“, „tăietura exactă şi fină a frazei“, lirismul „rece şi intelectual“, absenţa „senzualităţii, şi preferinţa pentru idee“), trăsături preluate apoi aproape canonic în mai toate comentariile critice la poezia Martei Petreu; cel de-al doilea fixând, în analiza făcută în Scriitori români de azi, IV, îndeosebi trăsăturile care o diferenţiază de congenerii săi, preluate apoi, şi acestea, cu nuanţele de rigoare, în comentariile critice ulterioare: puţinele „afinităţi cu poetica echinoxistă“, apetenţa pentru „concept“, „aversiunea faţă de superstiţia perfecţiunii şi a frumuseţii“, „fuga de artificiile poeziei“, poezia devenind „vivisecţie, nu o contemplaţie“ şi „un alt mod (remarcabil) de a scrie o poezie existenţială sub supravegherea unei minţi conştiente de limitele ei“.
După anii ’90, la o distanţă relativ mare faţă de primele două volume din deceniul opt, Marta Petreu a continuat să-şi impună originalitatea nu doar în poezie, ci şi în spaţiul cercetării literare şi filosofice, al eseisticii şi al romanului, într-o excelenţă a scriiturii – în studii, prin abordarea migăloasă, vivace şi cu supleţe a unor teme mari, dificile şi controversate în receptarea lor culturală (Cioran, Eugen Ionescu, Nae Ionescu, Sebastian, Caragiale, Blaga) sau prin reflecţii profunde ori punerea în abisul trăirilor a propriilor lecturi, diversificate, literare şi filosofice; în roman, prin Acasă, pe Câmpia Armaghedonului şi prin Supa de la miezul nopţii, îmbrăţişând un realism tăios, impregnat de infuzii autobiografice, mitice ori de sorginte metafizică; iar în volumele de poezii din această etapă – de la Loc psihic, Poeme neruşinate, Cartea mâniei sau Apocalipsa după Marta, până la Falanga, Scara lui Iacob sau, cel mai apropiat în timp, Asta nu e viaţa mea (2014), adaugă, la unele teme sau configuraţii specifice volumelor de început, noi accente ale discursului poetic, impunând ca proeminenţă (auto)biograficul stilizat sub avalanşa realului asupra existenţialului fiinţial aflat sub semnul vulnerabilităţii, intransigenţa eticului, luciditatea fermă şi austeră a expresiei poetice, organicul şi onticul sub asediu dinspre negativul realului determinând, neoexpresionist, o notă distinctă ce o diferenţiază de congeneri, dată de accentele unui strigăt la limita angoasei, durerii, exasperării, toate în straturi multiforme, ale propriei fiinţe; sau – dintr-o lungă listă a trăsăturilor poeziei sale remarcate deja în abordările criticii – iconoclasmul viziunii pascalian-metafizice pe urmele poeticii argheziene însă cu repudierea oricărei îngăduinţe oferite acceptării tăcerii şi abandonului dinspre un Domine, el însuşi grotesc-vulnerabil în inerţiala sa măreţie (temă ce ar comporta un comentariu aprofundat şi cu totul aparte), ori impunerea unui eros tulburător, din care nu lipseşte nicicum senzualitatea, mascată de chiar stilistica unei anume pudori răsfirate în interstiţiile poemului şi cu absenţa nu a feminităţii, evidente, ci a celeilalte părţi, abstruse – ca în, de pildă, poemul Tîrziu (din volumul Scara lui Iacob), încărcat de o senzualitate nicicum reprimată, din care aş reda aici, tocmai pentru frumuseţea tulburătoare a imaginilor, primele două strofe: „Era târziu. Şi eu mi-am scos sandalele pentru tine/ Era tîrziu. Pentru tine mi-am scos rochia de bumbac bleumarin/ pe care o pusesem tot pentru tine/ Era tîrziu: miroseai a sare şi a bărbat/ eu miroseam a căldură/ Pentru dragoste e mult prea tîrziu – ai spus/ surîzînd. Ştiu – ţi-am răspuns – e tîrziu pentru orice fel de iubire// Aşa că am stat pur şi simplu/ verticală/ goală puşcă şi aburind/ în faţa ta/ cum stau noaptea la fereastră faţă în faţă cu bezna“.
S-a scris mult (şi întemeiat de cele mai multe ori) despre, de acum, opera Martei Petreu (scriitoarea aflându-se în acest moment la apogeul creaţiei sale) – mai cu seamă după anii ’90, de la Nicolae Manolescu, Mircea Zaciu şi Virgil Ierunca, Marin Mincu, Gabriel Dimisianu, echinoxiştii Nicolae Oprea, Iulian Boldea, Ştefan Borbély sau Sanda Cordoş, până la Ion Bogdan Lefter, Angelo Mitchievici sau de la Roberto Merlo la Szabó T. Anna, Nicolas Cavaillès şi Giovanni Rotiroti, autoarea beneficiind, în plus, de pagini de comentarii speciale în aria revuisticii culturale. Şi, cu siguranţă, se va scrie în continuare, poezia şi în general creaţia Martei Petreu, unul dintre scriitorii cei mai valoroşi ai literaturii actuale, incitând prin chiar scriitura sa marcată de nonconformismul unui imaginar original şi bulversant. Căutând o formulă cât mai restrânsă de aşezare, aş pune opera şi manifestarea sa de până acum ca scriitor şi ca om de cultură într-o formulă a unicităţii şi singularităţii, formulă prezentă într-unul din poemele din volumul Loc psihic. Nereluat în antologia de autor cea mai recentă, Haita (Băbana, Ed. Rocart, 2022), reprezentativă ca selecţie şi cu o prefaţă avizată aparţinând lui Roberto Merlo, poemul la care fac referinţă are acelaşi titlu cu volumul din 1983 şi redă o anume reprezentare a propriei scriituri aşezate sub orgoliul firesc al originalităţii şi, în consecinţă, al unicităţii ce ilustrează conştiinţa propriei valori, pe care orice mare scriitor o are. Textul respectiv, Dimineaţa tinerelor doamne, impune, alături de o viziune particulară a Martei Petreu asupra erosului – cu sublimarea şi inhibarea patosului trăirilor sub un real ce nu mai îngăduie, poetic, exhibarea sentimentelor – anumite teme şi linii de forţă ale scrisului său: singurătatea în apropierea bacovienei recluziuni (vezi cunoscutul Singur, singur, singur…), înţeleasă ca stare poetică odată cu proiecţia ontică în faţa unui real agresiv-bulversant, discursul liric sub aura axiomaticului („Ordonez axiome“), sondarea fără menajamente a propriului psihic, alături de „experimentarea oricăror limite“; unicitate şi singularitate sub semnul erosului, în acest poem, ambele extinse, în fapt, la întreaga creaţie: „Unicitate singularitate obsedantă:/ Nimeni nu este identic cu mine/ în această dimineaţă cînd viaţa bărbaţilor/ (iubiţi conform singurătăţii mele)/ devine exemplară“.