CONSTANTIN ŢOIU – 100 DE ANI DE LA NAŞTERE

5 ianuarie 1957

Beţia eşecului… Eşecul total, închiderea tuturor perspectivelor, prăbuşirea bolţilor sub care mai respirai, dulcea, amara beţie a eşecului, în care te cufunzi singur, pierdut, rătăcit de lume, trist şi totuşi parcă fortificat în baia de oţel topit a solitudinii…

Trebuie să rezist!

1957

La teatrul din Reşiţa, cînd m-am despărţit de actriţa X, era înaintea spectacolului „Gaiţele“. Stătea în cabină, în faţa oglinzii şi se machia. Avea 35 de ani şi trebuia să se machieze ca o babă de 65. Se machia în faţa oglinzii, încet, şi din cînd în cînd mă privea cu coada ochiului. Pe faţa ei, straturile de vaselină se îngroşau, apăreau riduri, tenul devenea blafard, o priveam şi eu în oglindă uimit de metamorfoza aceasta. Pînă la plecare mai rămăseseră cinci minute. Am condus-o printre culise şi în clipa despărţirii – n-am s-o mai văd niciodată – era bătrînă, bătrînă, şi de undeva, totuşi, cu faţa ei ascunsă sub farduri, mi-a surîs, spunîndu-mi: „Îmi pare rău că am să-ţi rămîn în amintire bătrînă“. Mi-am luat rămas bun încurcat. Nu mai era ea. Parcă trecuseră zeci de ani. Sau parcă visasem. Şi m-am simţit şi eu deodată bătrîn.

La Chute d’Icare de Breughel

În faţă un plugar ce-şi ară liniştit ogorul, un pãstor păzindu-şi oile, peisaj idilic, calm, iar undeva în fund, marea cu o corabie, în spatele căreia se vede doar un picior ieşind din apă. Icar căzînd în mare într-o indiferenţă generală.

24 octombrie 1957

Totul porneşte de la vanitate. Nemulţumirile, neliniştile, sbuciumul, totul de la o imensă, invincibilă vanitate. Să laşi totul şi să te duci, să te retragi undeva… Departe de zgomot, de oameni…

21 ianuarie 1958

Am rupt o mulţime de hîrtii. Înainte de a le rupe, le citeam. Mi-era silă de ce scrisesem, totul era atît de căznit, de fals, de găunos… Şi rupîndu-le, parcă mă descuamam de nişte piei, vechi, moarte. Mereu avansez cu o scîrbă faţă de ce-am fost… Respir mai uşurat… Mi se pare, nu ştiu de ce, că n-am talent şi că tot ce fac e pur şi simplu o chestiune de mimetism – o contagiune literară.

Indiferenţa albă a memoriei

Beţia eşecului… Beţie albă, de o amară dulceaţă. Atunci te simţi mai singur ca oricînd, şi singurătatea asta, ah, cîtă luciditate nu-ţi dă! În faţa eşecurilor repetate, ca Sisif din legendă, capeţi superioritatea omului condamnat la eforturi inutile – superioritate faţă de zei, faţă de tot, comprimată într-un scrîşnet prelung. Alţii au de partea lor împrejurările, prilejurile fericite, bobîrnacul ajutător al destinului, care te scoate din orbita mizeriei, în cîmpul luminat al norocului, invidia te mănîncă pe dedesubt, şi atunci, nedreptăţit, încredinţat că trebuie să răzbeşti singur, prin propriile tale puteri, ai putea să ucizi, să dai foc lumii, să distrugi totul în cale.

Octombrie 1976

Foarte important

Oameni fără trecut – tinerii – care îşi aruncă umbrele înainte numai, ca şi cum acest trecut al lor, absent, ar fi un soare tînăr, mereu tînăr, care le luminează lor trupurile şi a cărui sursă egală şi puternică de lumină şi de energie, întîlnind în calea ei corpurile lor tinere, le proiectează înainte sub formă de umbre, – viitorul lor fiind, de pe acum nişte umbre gata făcute, invers decît în cazul bătrînilor al căror soare stă pe faţă, în viitor, trecutul fiind locul unde ei îşi lasă, lungindu-le, umbrele… (În cazul tinerilor tehnica naraţiei va fi un fleşbec îndreptat spre anii lor urmăritori, posibili.)

Atenţie! Însoţitorul – Necunoscutul care îl acompaniază pe Agronom are cînd înfăţişarea doctorului provincial Lică Balcan – moale, vicios, afemeiat, abraş doar în cîştiguri materiale, – cînd aspectul unui demon şchiop – vezi Paul Georgescu lipsit de curaj, încapabil să treacă de o anumită limită a lui, pe care el o crede un crez ideologic, consecvenţa unui crez sau fidelitate ideologică – dar care incapacitate este de fapt o „laşitate funciară“ fundamentalã care l-a desfigurat sau paralizat pe viaţă. Paul Georgescu este cel de-al doilea demon, al ideologiei (vezi Reciclare, Academia Şt. Gheorghiu) el îl atrage spre o „agricultură a ierburilor perene“ de tip stalinist – năvălitori asiatici. Aceste două personaje, Lică Balcan şi Paul Georgescu – două faţete ale existenţei – Erosul şi Politica îl vor lua rînd pe rînd în primire.

Ianuarie 1988

Unchiul făcut pe tipul lui Petru Dumitriu, – întîi marxist feroce, apoi creştin fervent, practicant, – un ins care mereu a simţit nevoia unei ideologii.

Nu acceptă să fie criticat de alţii; dar el (simte) că are acest drept, şi de aceea, el, inventator al atîtor poveşti despre alţii, ajunge să se povestească numai pe sine, stăpînit de o veşnică remuşcare, ale cărei motive el le interzice (altora) să i le spună:

numai el avînd dreptul să se autodenunţe…

*

Tragedia lui e că s-a pierdut pe sine şi că vrea să se regăsească pe o cale, tot orgolioasă, care îl păstrează pe aceeaşi linie greşită: – Dacă ar fi devenit pustnic, ascet; dacă nu ar mai fi avut „orgoliul de a ispăşi“, de a se mîntui, minţind iarăşi… Ratează (ca şi Paul Georgescu) şansa de a se izbăvi. El se explică mereu… El se motivează…

*

– Trebuie să devenim profesionişti – spunea I.N[egoiţescu].

– Evident… (dar cum?) trăim „în diletant“.

(Fragmente din Constantin Ţoiu, Jurnal intim, versiune de Alexandru Bulandra, Bucureşti, Editura Paideia, 2015.)