DANA DUMITRIU, 80 DE ANI DE LA NAŞTERE

„Spre deosebire, însă, de orientarea majoritară a prozei istorice româneşti, Dana Dumitriu nu valorifică în Prinţul Ghica perioada aleasă atât sub aspectul de vârstă eroică (deşi nu-i rămâne străină intenţia de a surprinde procesul de eroizare, de intrare în legendă, mai ales în cazul domnitorului Al. I. Cuza), cât – pierzând în grandoare, dar câştigând în consistenţă epică – sub cel de epocă democratică, de tranziţie şi de întemeiere constituţională (de unde extraordinara, frapanta actualitate a cărţii). Rămânând, în sensul deplin al termenului, o frescă istorică şi încă una de mare forţă (…), prin interesul arătat construcţiei instituţionale şi de mentalitate, jocurilor de putere şi felului în care acestea modelează biografiile umane, Prinţul Ghica este, deopotrivă, roman politic şi roman psihologic. (…)

Romanul întreg este mult îndatorat pasiunii pe care autoarea a avut-o pentru teatru („am vrut să fac actorie şi încă mă fascinează mirosul de fard care umple sala unui teatru după ce a fost ridicată cortina“, îşi mărturiseşte Dana Dumitriu „una din slăbiciuni“ într-un interviu acordat lui Florin Mugur) şi pe care n-a avut niciodată îndrăzneala sau răstimpul necesar să o canalizeze spre creaţia dramaturgică. În Prinţul Ghica, pe lângă viziunea explicită a lumii ca teatru („Lumea e o scenă luminată şi el stă în culise şi priveşte“) şi a politicii ca spectacol, uneori degradat, în forme de bâlci sau carnaval („Politica este o artă a culiselor, dar ceva trebuie să se petreacă şi pe scenă pentru a justifica maşinaţiile ei. Nu poate fi lăsată scena goală sau plină de actori împietriţi în gesturi alegorice“), există mai multe nivele modelate de suflul dramaturgic. (…)

Toate acestea (la care aş mai adăuga subtila reţea intertextuală, inclusiv cu o jucăuşă trimitere la propriul roman anterior, Masa zarafului) sunt, desigur, realizările de mare fineţe ale unui roman de mare forţă, şi tocmai această combinaţie mă face să-l asemuiesc unei splendide maşini de curse care, din cauza eleganţei şi rafinamentului exterioare, poate să ascundă necunoscătorilor (sau cunoscătorilor prea grăbiţi şi neatenţi) marea sa putere.“

Sanda Cordoş (În lumea nouă, Cluj, Editura Dacia, 2003)

„Romanele ei sunt emanaţiile ideilor sale teoretice şi ilustrează capacitatea ei remarcabilă de a da substanţă ideilor abstracte. De la eseu la roman nu se schimbă registrul expresiv; între eseuri şi ficţiune nu se cască o falie, viziunea ei critică face pandant cu romanele Duminica mironosiţelor, Întoarcerea lui Pascal, Sărbătorile răbdării, Prinţul Ghica, mai ales, dar de ce nu şi Masa zarafului, anterior elaborării eseurilor din Ambasadorii – şi poate un anumit tip de erou care se repetă, o structură puternic meditativă, aptă să transforme impulsurile exterioare, impresiile existenţei concrete în «materie reflexivă, în trăire senzorială, în viziune subiectivă, irepetabilă, un erou predispus dramei, terorizat de curiozitate şi excesiv dominat de afect». (…) Romanciera are o voluptate a analizei şi dovedeşte o extraordinară intuiţie a spectacolului interior, pentru care romanul realist psihologic are nevoie de un asemenea personaj, «îl susţine, îl creează, îl include în viziunea asupra lumii lui interioare»“.

Liana Cozea (Dana Dumitriu. Portretul unei doamne, Editura Cartea Românească, 2022)

„Nu, nu se plăcea pe sine. Avea mari probleme, aproape un complex. Nu se detesta, dar nici nu se plăcea. Şi, fiind vorba de omul care era: feminitatea ei era discretă, dar puternică. Părea a voi să şi-o ascundă. Se îmbrăca cu grijă, dar demodat. Adoptase moda retro înainte de a fi la modă. Nu voia să epateze. Rochiile ei erau lungi, dar nu bătrânicioase. Cred că i-ar fi plăcut să trăiască înainte de emanciparea vestimentară a femeii după 1918, poate în La Belle Époque. Adora stofele grele, sofisticate, cu pieptare, bluzele ample, cu jabou sau gulere brodate, pălăriile cu boruri largi, totul pe gustul unor vremuri trecute. (…) Senzualitatea îi era pudică, asociată cu o mare inteligenţă. Era sentimentală. Un om cald, tandru. Mama tuturor răniţilor. Toate cauzele nobile şi pierdute şi le asuma. Avea o vocaţie evidentă pentru social. Nu-şi ierta că scrie romane în timp ce oamenii suferă privaţiuni sau persecuţii. Era gata oricând să intre în greva scrisului, dacă se petreceau nenorociri. Şi cum se petereceau des, mă luptam cu ea s-o conving că nu-şi va realiza mai bine visurile ei disidente sau melioriste decât scriind cărţi. Dacă trăia să apuce 1989, ar fi fost membră a Alianţei Civice sau a altor asociaţii ori ONG-uri cu scop cetăţenesc sau umanitar. Probabil că însuşirea ei cea mai remarcabilă era hipersensibilitatea: nu doar la persoane sau fapte sau gesturi, dar la social. Perfect onestă, n-avea nicio înclinaţie spre tranzacţii morale. Era, în felul ei, o radicală.

(…) Ambasadorii reprezintă o operă majoră a Danei şi a criticii noastre. Cartea teoretizează pasiunea ei analitică. E un fel de a spune. Realismul psihologic o preocupa nu ca modalitate, dar ca problemă. Îi plăceau autorii care scormonesc viaţa lăuntrică, indiferent de faptul că ei înşişi n-au, uneori, biografie sufletească ştiută. Îl adora pe Henry James. Enigmaticul domn fără viaţă personală. Eu aş pune ca motto la capitolul despre Ambasadorii un citat din James. Titlul cărţii e semnificativ. Analiza Danei la romanul lui James e aproape o confesiune. Detectivistica moral-psihologică a lui Strether o fascina. Vreau să spun că nu trebuie accentuat pe aspectele teoretice ale prozei analitice, dar pe faptul că o astfel de proză reprezenta pentru Dana idealul. Era ea în toate observaţiile, era ea personajul propriilor teze, ea, autoarea şi naratoarea care dăduse în patima teoreticianului. Ambasadorii e una din cărţile ei cele mai subiective şi personale, relevantă în mai multă măsură decât oricare dintre romane pentru felul Danei de a concepe literatura şi viaţa.

(…) Scriitorii pe care Dana îi admira aparţin, toţi, acestei categorii de scormonitori, de realişti psihologici: Proust, Durrell (la autorul Quartetului din Alexandria era şi barocul lui; Dana era o fiinţă barocă şi sofisticată, în fond, capabilă să scrie poveşti psihologice cu fantome – fantasme! – petrecute în castele gotice, simandicoase şi misterioase), Hortensia Papadat-Bengescu etc. Nu-i plăcea să facă recenzii, unde trebuia să scrie despre oricine. Nu cred că avea stofă de cronicar literar.“

Nicolae Manolescu (În loc de postfaţă, în Liana Cozea, Dana Dumitriu. Portretul unei doamne, Editura Cartea Românească, 2022)