Reprodus din numărul 1 absolut, 1990

 

Bicarbonat de sodiu

 

Dintr-o dată, o nelinişte…

Ah, ce nelinişte, ce greaţă de la stomac la suflet!

Ce prieteni am avut!

Ce goale de tot oraşele pe care le-am străbătut!

Ce gunoi metafizic toate intenţiile mele!

O, nelinişte

O, mîhnire a epidermei sufletului,

O, cădere a braţelor la apusul efortului…

Reneg.

Reneg totul.

Reneg mai mult decît totul.

Reneg prin foc şi sabie toţi Zeii şi negaţia lor.

Dar ce-mi lipseşte, ce simt lipsindu-mi în stomac şi-n circulaţia sîngelui?

Ce amorţeală goală mă istoveşte în creier?

Trebuie să iau ceva sau să mă sinucid?

Nu: voi exista. Dii! Voi exista.

 

E-xis-ta…

E-xis-ta…

Dumnezeule! Ce budism mi se răceşte în sînge?

A renunţa cu toate porţile deschise,

În faţa peisajului tuturor peisajelor,

Fără speranţă, în libertate,

Fără legătură,

Accident al inconsecvenţei de la suprafaţa lucrurilor, monoton dar somnoros,

Şi ce brize cînd uşile şi ferestrele sînt deschise toate!

Ce vară plăcută a celorlalţi!

Daţi-mi de băut, căci nu mi-e sete!

 

Odă marţială

 

1.

Nenumărat rîu fără apă – numai oameni şi lucruri,

Înspăimîntător de fără apă!

 

Îndepărtate tobe îmi răsună în auz,

Şi nu ştiu de văd rîul, de aud tobele,

De parcă n-aş putea s-aud şi să văd în acelaşi timp!

 

Helahoho! Helahoho!

 

Maşina de cusut a văduvei sărmane ucise cu baioneta…

Ea cosea indeterminat seara…

Masa la care jucau bătrînii,

 

Totul amestecat, totul amestecat cu trupuri, cu sînge.

Totul un singur rîu, un singur val, o singură tîrîtă oroare.

 

Helahoho! Helahoho!

 

Am dezgropat trenul de tablă al copilului strivit în mijlocul drumului,

Şi-am plîns ca toate mamele lumii peste oroarea vieţii.

Picioarele mele panteiste au călcat pe maşina de cusut

a văduvei ucise cu baioneta

 

Şi-acest sărman instrument al păcii mi-a înfipt o lance în inimă.

Da, am fost eu cel vinovat de toate, eu soldatul toţi ceilalţi

Care a ucis, a violat, ars şi zdrobit,

Eu am fost şi ruşinea mea şi remuşcarea mea ca o umbră deformă

Se plimbă prin lumea întreagă ca Ahasverus,

Dar îndărătul paşilor mei răsună alţi paşi de mărimea infinitului.

Şi o spaimă metafizică de a-1 întilni pe Dumnezeu mă face să-nchid ochii deodată.

Crist absurd al ispăşirii tuturor crimelor şi a tuturor violenţelor,

Crucea mea e în lăuntrul meu, dreaptă, opărind, zdrobind

Şi totul doare în sufletul meu întins cît Universul.

 

2.

Am smuls jucăria sărmană din mîinile copilului şi l-am bătut.

Ochii înspăimîntaţi ai fiului meu pe care poate îl voi avea şi care va fi şi el ucis

Mi-au cerut fără să ştie cum mila toată pentru toţi

Din odaia bătrînei, am smuls portretul fiului şi l-am sfîşiat,

Ea, cuprinsă de teamă, a plîns şi n-a făcut nimic…

Am simţit dintr-o dată că ea era mama şi pe spinare în jos mi-a trecut suflarea lui Dumnezeu.

Am zdrobit maşina de cusut a văduvei sărmane.

Ea plîngea într-un colţ fără să se gîndească la maşina de cusut

Va fi fiind o altă lume unde să trebuiască să am o fiică şi ea să rămînă văduvă şi să i se întîmple asta?

Am poruncit, căpitan fiind, să fie împuşcaţi ţăranii ce tremurau,

Am lăsat să fie violate fetele tuturor taţilor legaţi de copaci,

Acum văd că în inima mea s-au petrecut toate acestea,

Şi totul opăreşte şi sufocă iar eu nu pot să mă amestec fără ca totul să fie la fel.

Dumnezeu aibă milă de mine, care n-am avut de nimeni!