CRISTIAN VASILE, ALBA IULIA ŞI MUZEUL UNIRII – ISTORII SUBIECTIVE

În esenţă, între 1949 şi 1964 aniversarea zilei de 1 Decembrie 1918 a fost un subiect tabu, iar oraşe precum Alba Iulia şi Blaj – centre semnificative ale mişcării naţionale a românilor din Transilvania – au intrat într-un con de umbră, îndeosebi odată cu reorganizarea teritorială din 1950. În urma acestei reconfigurări a ţării, care prelua modelul sovietic al raioanelor şi regiunilor, cele două oraşe şi-au pierdut calitatea de localitate de reşedinţă a principalei unităţi administrative (regiunea, care a înlocuit judeţul). Alba Iulia a fost înlocuită cu Deva şi inclusiv instituţiile culturale albaiuliene (muzee, biblioteci, şcoli etc.) au fost afectate în mai mică sau mai mare măsură de această retrogradare administrativă. N-au scăpat nici oamenii de seamă care populau aceste instituţii, iar un exemplu semnificativ a fost profesorul Ion I. Berciu, înlăturat în 1949 de la conducerea Muzeului regional Alba Iulia. Deşi avea merite culturale incontestabile (muzeale, istoriografice, publicistice – ca iniţiator al revistei Apulum), Ion Berciu a ajuns chiar şi în spaţiul carceral comunist, compromiţându-şi „dosarul politic“.

Începând mai ales cu regimul Ceauşescu, evenimentul din 1918 a fost reconsiderat, în paralel cu ascensiunea simbolică a oraşului Alba Iulia (vizitat în 1966 de noul secretar general al CC al PCR). La finele lui noiembrie 1968, avea să se celebreze aici în mod oficial şi cu mare fast Semicentenarul de la Marea Unire. Printr-un proces similar a trecut şi Blajul odată cu momentul 1973. Ajutaţi îndeosebi de documente de arhivă şi literatură secundară, istoricii au reconstituit atât declinul, cât şi revenirea acestor simboluri culturale şi naţionale, trecute prin filtru comunist. Mai ales în ultimul deceniu, s-au adăugat şi piese memorialistice importante, iar în cadrul acestui curent de redescoperire a trecutului recent, a acestui tip de istorie locală, se integrează şi investigaţia de istorie orală derulată de Dragoş Ursu – Alba Iulia şi Muzeul Unirii în anii comunismului. Dialoguri cu Gheorghe Anghel, Alba Iulia-Cluj Napoca, Editura Muzeului Naţional al Unirii-Editura Mega, 2021, 199 pag. Dragoş Ursu – avid să descopere istoria oraşului Alba Iulia şi a Muzeului Unirii – şi-a ales un interlocutor potrivit, pe Gheorghe Anghel, medievist, martor al trecutului, şi unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai vieţii muzeale albaiuliene. În plus, cel din urmă a interacţionat cu personalităţi importante, de la Ion Berciu „(re)ctitorul“ muzeului la finele anilor 1930, veterani ai Unirii (Tiron Albani), profesorii Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, David Prodan ş.a. Mai mult, Gh. Anghel „fusese implicat în organizarea Semicentenarului din 1968, îl ghidase pe Nicolae Ceauşescu, colaborase îndeaproape cu episcopul Emilian Birdaş şi condusese Muzeul în anii tulburi ai comunismului naţional“ (p. 6). Acestea au fost premisele de la care au pornit cele patru interviuri audio-video – semi-structurate, de tip „povestea vieţii“ – desfăşurate chiar în Sala Unirii din Alba Iulia în plină pandemie, între august şi octombrie 2020.

Dragoş Ursu (n. 1989) este muzeograf la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia şi doctor în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, în timp ce Gheorghe Anghel (n. 1935) s-a identificat timp de mai bine de patru decenii cu instituţia muzeală sus-amintită, pe care a şi condus-o mulţi ani de zile (ca director, între 1971 şi 1994). În fapt, cel din urmă a ajuns la Muzeu încă din 1958, iar apoi – la finele anilor 1960 – a devenit şef de Secţie, calitate din care – aşa cum sugerează – ar fi condus de facto Muzeul, directorul Alexandru Popa fiind mai „leneş“ din punct de vedere politic şi administrativ: „Eu ştiam toate treburile, că eu eram, de fapt, director. [Alexandru] Popa era leneş. Era cercetător bun, vorbea franceză, studia perioada romană, dar nu mergea la şedinţe. Dar dacă nu te duci să te vadă şi să ceri, nu-ţi dă nimeni nimic. Şi mă trimiteau pe mine. Eu reprezentam [Muzeul], eu făceam actele de achiziţii, eu făceam toate treburile astea“ (p. 82). Referirile sunt la şedinţele politice, la întâlnirile cu cei din Comitetul judeţean de partid Alba, cu secretarul responsabil cu propaganda ş.a.m.d.

După 1989, în mai multe cazuri, a existat o discrepanţă vădită între memorialistică/istorie orală, pe de o parte, şi scrisul istoric profesionist dublat de acţiunea civică în marja justiţiei de tranziţie, de cealaltă parte. Inclusiv acest volum de dialoguri înregistrează tipul sus-amintit de disonanţă. Probabil foarte puţini istorici şi-au imaginat că ar putea exista o legătură strânsă între fostul lider comunist George Homoştean şi zona muzeografiei (ardelene). Despre Homoştean – prim-secretar al Comitetului judeţean PCR Alba (1968-1978) şi ministru de Interne (1978-1987) – se ştia mai degrabă că, în condiţii demne de investigat, a absolvit Facultatea de Istorie de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. În rest, naraţiunea istorică a tratat cu precădere (posibila) implicare a ministrului de Interne în cazul „Autobuzul“ şi în uciderea inginerului Gheorghe Ursu, mai ales că împotriva lui Homoştean au fost deschise după 1989 acţiuni de cercetare penală şi de trimitere în judecată. În timp ce, pentru unii istorici, fostul demnitar din vremea lui Ceauşescu a ajuns să fie „Cavalerul fără de prihană al Securităţii“, în rememorările lui Gheorghe Anghel acelaşi Homoştean apare aproape invariabil în ipostaze pozitive, fiind cel ce „ţine spatele“ muzeografilor profesionişti de la Alba Iulia şi care nu refuză niciodată solicitările de finanţare a Muzeului Unirii. Fostul director al Muzeului oferă şi o explicaţie: „Nu ne controla nimeni [de la Partid]. Cu [George] Homoştean am rezolvat treburile prin [Ştefan] Pascu, [rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj şi conducătorul de doctorat al lui Gheorghe Anghel]. Pascu şi [Constantin] Daicoviciu l-au făcut profesor [de istorie pe George Homoştean], l-au făcut f.f.-ist [student la fără frecvenţă]. Şi ăla [Homoştean] le era recunoscător. Nu se apropia nimeni de noi“ (p. 87). Situaţia se va complica însă după 1978 şi mai ales în anii 1980, atunci când acest protector politic nu va mai fi la Alba Iulia, iar muzeul – la fel ca şi alte instituţii de cultură – este silit să recurgă din ce în ce mai mult la autofinanţare (p. 141).

Întâlnim în rememorările lui Gheorghe Anghel şi naivităţi patriotarde neavenite. De pildă, sugestia că Marea Unire nu ar fi fost celebrată şi reflectată în manualele din timpul comunismului în primul rând din cauza compoziţiei naţionale de la vârful CC al PMR/PCR: „Unirea [de la 1918] atâta s-a ţinut la secret! Păi colegi, prieteni de-ai mei, au zis că ei n-au învăţat la şcoală [despre Marea Unire]. Dar nici nouă nu ne-au predat la facultate. (…) Era şi legat de faptul că în Comitetul Central erau multietnici, unguri şi evrei“ (pp. 78-79). În realitate, nici în intervalul 1958-1967 – când Şcoala Mihail Roller a intrat în declin, iar înalta birocraţie de partid a trecut printr-un proces de omogenizare etnică (în general, prin epurarea evreilor şi maghiarilor) –manualele de istorie, precum şi cursurile universitare nu şi-au schimbat radical perspectiva în raport cu anii 1950 (momentul 13 decembrie 1918 – data la care armata regală a reprimat violent o manifestaţie socialistă la Bucureşti – era aproape la fel de important ca 1 decembrie 1918).

1968 este un punct de inflexiune, pregătit de memorii şi pledoarii pentru sărbătorirea Semicentenarului. Gh. Anghel îl apreciază pe Ceauşescu pentru acea deschidere de atunci şi, dincolo de criza regimului din anii 1980, consideră – şi în 2020 – că „el era un patriot, în fond. Un patriot cu limitele respective“ (p. 142). Îi plăcea să viziteze muzeul de câte ori trecea prin Alba Iulia, chiar dacă îl mai văzuse şi ştia cum arată expoziţia permanentă. Istoricul este dator să consemneze acest gen de rememorare, ce poate contraria, chiar dacă sub nicio formă nu poate să o ia în seamă.