LUCA MĂTĂSARU, TREI RĂSPUNSURI DESPRE MILĂ ŞI IERTARE ÎNTR-UN REGIM TOTALITAR

• Constantin Noica

Una dintre revoluţiile aduse de creştinism ca religie a iubirii este conţinută în următoarea învăţătură din Evanghelie: „Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi fratele meu faţă de mine şi eu îi voi ierta? oare până de şapte ori? Iisus i-a zis: Nu-ţi spun că până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte“ (Matei 18: 21-22). Prin acest răspuns în aparenţă hiperbolic, mila şi iertarea se instituie ca jucând un rol decisiv atât în credinţa, cât şi în etica creştină. Totuşi, există situaţii în care aceste două atitudini să fie problematice? Sau, mai concret, pot apărea cazuri în care propovăduirea acestor valori să poată fi chestionată din considerente etice mai largi? Până la urmă, de ce tip de luare de poziţie ar trebui să dăm dovadă când suntem puşi faţă în faţă cu răul sistemic al unui regim totalitar? Şi, de asemenea, cum putem stabili unde ar trebui să se sfârşească filosofia şi să înceapă etica? Discutând pe baza memoriilor a trei deţinuţi politici care au trăit represiunea din cadrul sistemului concentraţionar comunist din România, Iuliu Hossu, Constantin Noica şi Nicolae Steinhardt, doresc să caut posibile răspunsuri la aceste întrebări, cu scopul de a descoperi care ar fi poziţionarea corectă la nivel etic faţă de agenţii reprimării totalitare.

Dintre cele trei personalităţi menţionate mai sus, raportarea Episcopului (şi a viitorului Cardinal) Iuliu Hossu la detenţie, aşa cum şi-o mărturiseşte acesta în caietele sale de memorii publicate sub titlul Credinţa noastră este viaţa noastră, este cel mai limpede de evaluat dintr-o perspectivă creştină. Acesta, alături de ceilalţi prelaţi care au fost arestaţi odată cu trecerea Bisericii Greco-Catolice în ilegalitate de către autorităţile comuniste în 1948, a perceput experienţa închisorii ca pe o probă de credinţă ce i-a fost îngăduită de către Dumnezeu. Contrar intenţiei regimului, care spera că prin această măsură va distruge spiritul liderilor religioşi greco-catolici, forţându-i să treacă la ortodoxie, suferinţa din închisoare le-a întărit credinţa şi convingerea că alegerea convertirii nu este validă, Iuliu Hossu afirmând în faţa anchetatorilor săi în mod repetat tocmai cuvintele din titlul cărţii. El îşi asumă încarcerarea ca pe o „Cale a Crucii“ simbolică (mai ales fiindcă este purtat prin numeroase spaţii de detenţie), astfel încât chinurile la care este supus îşi păstrează mereu o semnificaţie în plan religios şi eschatologic. Din perspectiva unui cleric care a reflectat profund la semnificaţiile Scripturii, mila provine în primul rând de la Dumnezeu, şi, prin prezenţa Sa constantă în închisoare, se răsfrânge şi asupra deţinuţilor, oferindu-le sprijinul spiritual necesar pentru depăşirea celor mai dure momente din aceşti ani. Până la urmă, mila şi iertarea ajung să fie, în viziunea episcopului, garantele libertăţii spirituale a celor închişi, o condiţie esenţială atât pentru păstrarea unei anumite seninătăţi, în ciuda metodelor de represiune, cât şi pentru scopul ultimul urmărit de către un creştin, mântuirea.

Totuşi, chiar datorită acestei viziuni creştine asupra experienţei închisorii, hotărârea de a rezista oricăror presiuni ale convertirii presupune şi recunoaşterea răului absolut reprezentat de represiunea comunistă. Atitudinea revoltată faţă de minciună şi fărădelege a lui Iuliu Hossu este cea care echilibrează căutarea luminii dumnezeieşti în carceră. Conştiinţa răului înfăptuit faţă de Biserica Română Unită cu Roma, la care au participat, din păcate, şi fraţii săi din cadrul Bisericii Ortodoxe, există mereu în mintea episcopului, acesta exteriorizându-se în acest sens la fiecare nouă încercare de convertire din partea autorităţilor. Esenţial este însă faptul că această conştiinţă, necesară pentru păstrarea unui discernământ lucid, nu duce la o duşmănire a agenţilor regimului. O asemenea poziţie, care, în viziunea creştină, ar duce la o privare a libertăţii sufleteşti a celui aflat deja în suferinţă, este înlocuită de rugăciunea pentru luminarea minţii (deci pentru îmbunătăţirea) acestor propagatori voluntari sau involuntari ai oprimării. Astfel, dorinţa revărsării mângâierii din partea lui Dumnezeu nu se limitează doar la deţinuţi, ci se extinde şi asupra opresorilor, din convingerea că nici aceştia nu ar mai colabora cu sistemul dacă ar înţelege cu adevărat ceea ce fac.

• Nicolae Steinhardt

Poate cea mai controversată mărturie dintre cele trei, din cauza laturii sale profund filosofice, este cea a lui Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Plecând de la cazul concret al unui „frate Alexandru“, comandant sovietic ale cărui trupe au ocupat o mănăstire de maici şi care a lăsat un bilet în care le-a rugat pe aceste femei să se roage pentru el, Noica încurajează cititorul să adopte atitudinea maicilor în cazul tuturor fraţilor Alexandru, „biruitori nesiguri şi ei“, de unde şi îndemnul din titlul cărţii. Deşi un asemenea imbold ar putea fi justificat dintr-o perspectivă creştină, problema apare odată cu înţelegerea ateismului lui Noica. Un adevărat spirit filosofic, acesta nu doreşte doar să-şi prezinte propria experienţă de detenţie, ci mai ales să mediteze asupra legitimităţii regimului comunist şi asupra răului pe care îl generează. Pe Noica îl frământă dilema comuniştilor care, conform lui, ar putea să-şi dorească cu adevărat binele societăţii, fără a înţelege traumele grave pe care le produc prin luarea unor măsuri extreme. Dar, deşi o asemenea viziune faţă de această ideologie poate fi validată la nivel filosofic şi într-un context democratic al libertăţii de exprimare, acesta nu este cadrul în care îşi scrie gânditorul cartea. În aceeaşi măsură, fascinaţia lui Noica pentru unele dintre ideile lui Marx, odată ce citeşte scrierile sale care îi sunt oferite în timpul detenţiei, deşi, din nou, explicabilă din punct de vedere ideatic, devine problematică într-un regim ce îşi construieşte legitimitatea tocmai pe fundamentul materialismului dialectic teoretizat de acesta. Tensiunea existentă în poziţionarea lui Noica faţă de sistemul comunist, care a dus la critici acerbe împotriva sa la apariţia cărţii, poate fi redusă, până la urmă, la conflictul dintre filosofie şi etică. Deşi acesta nu a devenit niciodată un colaborator al Securităţii, lipsa unei luări de poziţie solide împotriva terorii răspândite de regim nu reprezintă o simplă neutralitate, ci este o atitudine care poate să fie (şi a fost) instrumentalizată de către comunişti. Mila pe care o propune Noica nu provine dintr-o conştientizare asumată a răului la care a fost supus, ulterior aceasta putând să fie înlocuită de iubirea faţă de aproapele şi de dorinţa ca acesta să se îndrepte, ca în paradigma creştină (care mereu va condamna răul ca rău, chiar dacă va dori întoarcerea păcătosului), ci din faptul că torturile la care a fost supus i-au distrus spiritul (cum sugerează şi Steinhardt în mărturia sa). În urma acestora, refugierea într-o raportare filosofică la răul sistemic pare a fi mai degrabă un mecanism de apărare psihologică, ducând până la urmă la o neangajare (sau chiar resemnare) etică. În mod paradoxal, Noica devine unul dintre „cei ce rătăcesc în cultură“ pentru care ne îndeamnă să ne rugăm.

Separarea lui Noica faţă de o viziune creştină precum cea a lui Iuliu Hossu este evidentă în mai multe pasaje din carte, printre care cel mai relevant se referă la concepţia sa asupra virtuţilor. El afirmă că orice virtute are o valoare marcantă pentru individ ca persoană, de aceea există mereu riscul ca aceasta să decadă într-o formă de orgoliu. Pe de altă parte, cum am sugerat deja, Iuliu Hossu vede mila (şi, prin extensie, orice virtute) ca provenind de la Dumnezeu. De aceea, credinciosul care dă dovadă de milă şi iertare o face aliniindu-se planului divin, demonstrând astfel şi credinţa sa în bunătatea Creatorului, ceea ce înseamnă că nu va fi tentat să cadă într-un păcat precum mândria. Prin urmare, mila lui Noica se apropie mai degrabă de o atitudine filosofică atee asupra existenţei, neputând fi încadrată într-un sistem etic pe baze religioase, ceea ce face ca soluţia pe care o găseşte să nu poată avea pretenţia de a fi aplicabilă la nivel colectiv, căutarea sa fiind mai degrabă singulară decât reprezentativă pentru condiţia majorităţii deţinuţilor politici.

Viziunea lui Nicolae Steinhardt asupra milei şi iertării, venită din nou dintr-o perspectivă creştină (însă dobândită, plină de tensiuni, nu întărită de ani de slujire ecleziastică precum în cazul Episcopului Iuliu Hossu), menţine poate cel mai bun echilibru între filosofie, credinţă şi etică. Încă de la începutul Jurnalului fericirii, prin testamentul politic al autorului, se sugerează faptul că, din moment ce un regim totalitar este un aparat al morţii, orice cale de scăpare din el va trebui să ducă la o afirmare a vieţii. Chiar dacă, pentru Steinhardt convertitul, Hristos reprezintă Viaţa în forma sa cea mai pură, el vede lupta pentru vitalitatea care se opune mecanismelor thanatice ale terorii ca fiind posibilă (cel puţin până la un anumit punct) şi în afara soluţiei religioase. Astfel, întreaga carte stă sub semnul luptei, care devine aproape un crez al scriitorului, ridicând considerentul etic la rangul cel mai înalt posibil. Din această cauză, imaginea unui Noica al cărui spirit s-a prăbuşit îl demoralizează pe un Steinhardt decis să reziste până la final alături de prietenul său.

• Iuliu Hossu

Discernământul şi ascuţimea minţii devin, în viziunea steinhardtiană, calităţi esenţiale pentru orice deţinut. Acesta are datoria, pe de o parte, să dezvăluie adevărul central pe care nu are voie să-l rostească din cauza cenzurii efectuate de sistem, indiferent de riscul la adresa propriei persoane: „Când alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferestrăul, dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cât te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferestrăul“. Pe de altă parte, deţinutul trebuie să aibă o anumită doză de iscusinţă şi chiar viclenie, din moment ce altfel nu va putea evita instrumentalizarea sa de către sistem. De pildă, Steinhardt se pronunţă foarte clar împotriva sincerităţii în cadrul anchetelor, din moment ce regimul comunist nu are, în ochii săi, niciun fel de legitimitate. Deţinutul nu are de a face cu Cezarul, ci cu Mamona, căruia nu doar că nu îi datorează nimic, ci în faţa căruia, ca imagine a răului absolut şi a minciunii generalizate, are datoria să i se opună cu orice preţ.

În ceea ce priveşte gardienii care se comportă cu omenie faţă de deţinuţi, Steinhardt nu vede în aceştia o dovadă a existenţei unei părţi benefice a comunismului. Din contră, faptul că aceste cazuri sunt atât de rare îl determină să conchidă că „între ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă de principiu“. Pe de altă parte, această realitate îi întăreşte credinţa în Dumnezeu, care se poate folosi inclusiv de agenţii răului pentru a asigura supravieţuirea binelui, şi încrederea în providenţa Sa. Cu toate că există fragmente în care Steinhardt îşi exprimă înţelegerea faţă de condiţia neplăcută în care se află şi agenţii represiunii, acesta nu face niciodată greşeala lui Noica de a ambiguiza graniţele între opresori şi oprimaţi, cei din urmă fiind mereu adevăratele victime. În viziunea sa, iertarea ar trebui să fie subordonată „dreptei socotinţe“ care nu va permite ca nelegiuiţii să abuzeze de ea. Aşa cum Iisus izgoneşte schimbătorii de bani din templu „pentru că ei ştiu ce fac“, creştinul trebuie să acţioneze lucid şi cu discernământ şi în privinţa iertării. În mai multe fragmente din carte, Steinhardt subliniază că iertarea este o atitudine benefică creştinului atâta vreme cât persoana iertată i-a greşit doar celei care o iartă. Însă, dacă persoana care iartă are o funcţie publică sau o anumită responsabilitate morală faţă de mai mulţi oameni, atunci ea nu poate plasa moralitatea sa deasupra nevoilor şi suferinţelor reale ale celor afectaţi de răul înfăptuit de către altcineva.

Experienţa închisorii a reprezentat pentru Steinhardt o confruntare directă cu realitatea brută care nu permite, la nivel moral, refugierea în sfera filosofiei, ci obligă deţinutul să dobândească o claritate a gândirii posibilă doar în asemenea situaţii-limită. Ca şi în cazul lui Iuliu Hossu, căruia i se întăreşte credinţa în atotprezenţa lui Dumnezeu în urma încarcerării, Steinhardt înţelege că aşa-numitele „vorbe mari“ precum bunătatea, curajul, nobleţea sunt mai mult decât nişte idei abstracte, devenind realităţi fără de care nu se poate supravieţui traumei fizice şi psihologice a detenţiei.

Valorificând aceste trei atitudini distincte faţă de represiune şi de agenţii acesteia, putem formula o concluzie importantă în privinţa milei şi iertării: aceste acte trebuie să fie mereu voluntare, iar implicaţiile lor trebuie conştientizate până la capăt pentru ca să îşi păstreze valoarea lor etică. Nici creştinismul, nici vreun alt sistem religios/moral/filosofic nu ar trebui să ofere reţete uşor de urmat, ci ar trebui să suscite reflecţia individului la fiecare nouă confruntare cu o asemenea situaţie delicată la nivel etic. Iar, poate cel mai demn de reţinut este faptul că o soluţie care funcţionează la nivel personal, oferindu-mi sprijin şi mângâiere mie ca individ, nu poate fi automat extinsă la nivel colectiv fără o meditaţie profundă asupra implicaţiilor sale morale şi a consecinţelor pe care le-ar putea avea asupra aproapelui meu, aflat şi el în amărăciune sau suferinţă.

Luca Mătăsaru este absolvent al Departamentului de literatură universală şi comparată al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.