Miki

Pe Mihaela Anghelescu Irimia (Mihaela Lidia Anghelescu, căsătorită Irimia, 15 ianuarie 1951-24 decembrie 2022) am cunoscut-o bine după căderea regimului comunist, cînd şi-a deschis aripile şi a ajuns una dintre figurile cele mai cunoscute şi mai apreciate ale anglo-americanisticii româneşti. La absolvire, în 1973, fusese reţinută ca asistentă la Limbile germanice (Engleză, Germană şi, cu un modul restrîns, Suedeză, absorbite ulterior sub acolada Limbilor străine). N-a avut ore la seria noastră, nu păstrez decît amintirea vagă a unor intersecţii în clădirea din Pitar Moş, însă ne-am întîlnit des în lumea universitară şi culturală postcomunistă şi am făcut şi eu parte din cercul larg al prietenilor ei. Pe lîngă complicitatea care mă apropie în principiu de anglo-americanişti, care ştiu ce meserie am „la bază“, chiar dacă n-am practicat-o efectiv, eram colegi şi-n partea cealaltă, în lumea intelectuală şi creativă autohtonă, în care se făcuse şi ea cunoscută şi ca specialistă în literaturile şi-n societăţile anglofone, şi ca prezenţă efervescentă. Căci era o mare figură! Nu ştiu dacă am mai întîlnit la viaţa mea pe cineva la fel de vulcanic-sofisticat-ironic turuitor ca Miki sau Mickey, aşa cum îi spuneam cu toţii (în orice transcriere a numelui prescurtat-alintat).

Plină de „personalitate“, voluntaristă, se impunea în toate anturajele, intervenea, explica, propunea şi apostrofa, lansînd continuu poante, în cascadă. Umorul ei combina erudiţia subtilă a intelectualei performante cu comicul gros: făcea mereu aluzii sau trimiteri livreşti, cita şi parafraza din mers, presăra în conversaţie termeni nu doar englezeşti, într-un foarte amuzant plurilingvism, pentru ca la anumite intervale, nu rare, să recurgă şi la vorbe pitoreşti, „din popor“, unele doar aşa, altele „tari“, vulgare în vorbirea cotidiană, dar extrase de Miki de-acolo şi recondiţionate ca elemente ale unui sofisticat manierism sui generis. Te şi amuzai copios ascultînd-o, te şi prindea-n joc, impunînd ritmul, încît conlocutorii ei deveneau brusc spirituali, sprinteni, contributori cu propriile lor replici ludice (dacă nu cumva, intimidaţi, amuţeau de tot!). Efectul era sporit de contrastul dintre statură şi glas: mititică, privind de obicei în sus spre cei din jur, avea un timbru surprinzător de jos, de gros, profund, vibrant. Cu aceste date, îşi construise perfect rolul şi şi-l juca non-stop, în improvizaţii mereu proaspete, cu noi şi noi calambururi savante.

Ar fi trebuit să scrie şi să publice mai mult. I-au apărut la Editura Universităţii din Bucureşti cîteva studii în englezeşte, obligatorii pentru avansul în carieră, şi a colaborat la culegeri de specialitate din ţară şi din străinătate, urmare a contactelor cu spaţiul academic anglo-american. În româneşte a semnat doar Dicţionarul universului britanic (1999, 2002) şi Dialoguri postmoderne (1999). Lucra la o culegere Despre canon şi la alta de Texte fundamentale ale gîndirii postmoderne. Poate că proiectele se pot recupera din hîrtii sau din computerul ei. După cum şi celelalte studii risipite în volume colective sau articole de presă ar merita adunate între coperţi de cărţi.

Au fost grei ultimii ani. Soţul ei, Cezar Irimia, jurnalist radio, a fost grav bolnav, s-a vindecat, însă n-a mai rezistat la recădere. Pentru ca soarta s-o pună destul de repede şi pe ea în faţa aceleiaşi încercări groaznice. După ce-l îngrijise pe el pînă la sfîrşit, probabil c-a înţeles imediat ce-o aşteaptă. S-a retras, n-a mai sunat, nici n-am ştiut prin ce trece. Vestea plecării ei în decembrie 2022, în Ajun de Crăciun, a părut ireală: cum să nu mai fie spiriduşa Miki, mereu-cea-mai-vioaie-dintre-toţi?!

Colegele mele/ colegii mei din Pitar Moş

Promoţia noastră a avut un destin ciudat. Dădusem examen la Facultate în iulie 1976 şi, în timp ce fetele admise, 160 la număr, au început anul I, noi, cei 10 băieţi deveniţi studenţi, am plecat, conform legislaţiei de-atunci, la armată, în stagiul militar obligatoriu, dar „cu termen redus“, de 9 luni (faţă de cele 16 în care erau „încorporaţi“ tinerii care nu intraseră în universităţi). Vara următoare, regimul a operat reducţii drastice în facultăţile umaniste: Sociologia şi Psihologia – desfiinţate, iar Filozofia şi Istoria – combinate, înjumătăţite şi puse laolaltă. Băieţilor reveniţi de la oaste după ce fuseseră admişi în 1976 la specializările acum suspendate le-au fost oferite două variante: să urmeze Filozofia-Istoria sau Istoria-Filozofia (cu accente mai apăsate pe disciplinele din poziţiile prime). Iar Filologiile au fost masiv diminuate: la Română s-a trecut de la 200 sau şi mai mulţi studenţi la 70 (dacă-mi amintesc bine cifrele…) şi s-au comprimat şi seriile de Limbi străine. La noi, la Engleză – de la 180 la 25! Fără vreun anunţ prealabil admiterii, deci se pregătiseră de examen tinere şi tineri ca pentru un examen pe multe locuri! Din cele 25, noi, eliberaţii din armată, am ocupat 9 (familia celui de-al 10-lea decisese între timp să depună actele de emigrare, încît progenitura întrerupsese şi stagiul militar, căci se dovedise „trădător de ţară“, conform propagandei oficiale, calitate care-l făcea incompatibil cu „apărarea patriei“, şi se retrăsese şi de la Universitate), aşa că ni s-au alăturat doar 16 dintre cele 170 de fete care ar fi intrat dacă s-ar fi menţinut situaţia de pînă atunci.

Serie – aşadar – restrînsă, de nivel foarte ridicat. Majoritatea colegelor noastre absolviseră Liceul „C.A. Rosetti“, cu predare în engleză: crema promoţiei de-acolo. Trei dintre ele şi trei dintre noi am făcut cariere universitare în deceniile postcomuniste: Ioana Gogeanu, Ioana Zirra, pe-atunci Iancovici, şi Octavian Roske la Engleză, Ioana Crăciun, astăzi Crăciun-Fischer, tot în Pitar Moş, la Germană (specializarea ei B; a şi trăit o vreme în Bundesrepublik Deutschland), Adrian Solomon, fiul dramaturgului Dumitru Solomon, la Academia de Studii Economice, pentru cursurile de Engleză de-acolo (după ce emigrase în Israel şi se reîntorsese în anii ’90; e şi un prolific traducător de literatură română în engleză), şi eu – la Litere. S-ar putea ca şi alte colege, emigrate după absolvire, să fi predat în universităţi din ţările de adopţie. Sau au avut meritorii ocupaţiuni în domenii şi cu profiluri diverse: Laurenţiu Ciobănică a lucrat la un Înalt-comisariat al Naţiunilor Unite, la Geneva, Dana Constantinescu – în marele trust german Krupp, de pildă. Au emigrat şi Alexandra Manole, căsătorită cu Laurenţiu C., stabiliţi în Sud-Estul Franţei, de unde el a făcut naveta peste graniţă, în Elveţia, ea predînd în zonă, Catrinel Stoichiţă (sora cunoscutului eseist Victor Ieronim S.), căsătorită cu Vlad Cândea (cred că fiul istoricului de artă Virgil C.) – în Franţa, în regiunea pariziană, redactoriţă în edituri, Angela Jianu şi Andreea Creţu – în Marea Britanie, Ioana Dimitrescu şi Doru Tănase în Canada. Cred c-a emigrat (unde?!…) şi Andi parcă-Lupescu, cel mai înalt din anul nostru. Un „caz“: Ovidiu Hurduzeu, stabilit în Statele Unite ale Americii, profesor în învăţămîntul secundar, manifestat în româneşte ca eseist… ultraconservator, naţionalist anti-occidental şi anti-american (!). Cea mai spectaculoasă carieră a făcut-o Oana Lungescu, iniţial jurnalistă la BBC în Londra, detaşată ani buni la Bruxelles, pe lîngă sediile instituţiilor euro-atlantice, şi devenită în 2010 purtătoare de cuvînt a… NATO, Organizaţia Pactului Nord-Atlantic, poziţie pe care a părăsit-o nu demult, pe 18 iulie 2023. Dintre cei rămaşi în patria-mumă, Ruxandra Todiraş a fost angajată a Ambasadei americane de la Bucureşti, Mirel Rodina a lucrat pentru o agenţie de ştiri străină la Bucureşti, parcă şi-n presa bucureşteană de limbă engleză, Monica Voiculescu a devenit traducătoare, Costinel Şerbu s-a ocupat, în Departamentul de Sport al Televiziunii Române, de legătura cu organizatorii de competiţii internaţionale pentru aranjamentele de preluare în transmisiuni directe. Şi am mai avut şi cîteva colege care n-au parcurs alături de noi tot ciclul de studii de 4 ani. Dintre ele, Mariana Ţiţirigă s-a stabilit o vreme în Tenerife, apoi s-a reîntors şi ea, ca Adi Solomon.

Fie şi doar cu-atît, dintr-o enumerare cu puţine detalii adăugate, se cam înţelege care ne-a fost „destinul“ despre care vorbeam: plecări, surprize, întoarceri, în vremuri complicate…

(Continuare în numărul următor)