Oana Goia

nu mai scriu, se întâmplă ceva

nimic nu e la loc în sinea mea

toată ziua parcă mi-aş umple-o cu exerciţii fizice

să am trupul făcut ca din daltă

mă învârt printre oameni doar să-mi confirme cât de frumoasă m-am făcut

că poate asta mă umple

în rest, nu-mi pasă, nu-mi pot ei tulbura golul meu – o bulă plutioare

ce mă poartă, mă poartă tot mai departe

de lumea asta ce-mi tot cere câte ceva

nici de asta nu-mi pasă, din partea mea nu se mai poate nimic din ce vrea ea

văd dalele pe care păşeam ca domnişoară, le mângâi fiecare colţ ca de stea căzută la picioarele Tale

văd lucrurile ce au început să-mi rămână din ce în ce mai mici, în urma mea

cuiul în care-mi stă agăţată copilăria

din care o molie flămândă iese, se lasă pe spate, cu pieptul umflat şi răsuflă ultima oară

văd preşul ros de timp pe care stăteam să pot visa înalt pe câte o coală

şi mânile mi s-au limpezit de cerneală

dar toată acea frumuseţe a fugii din dale,

din mâinile mele fragile de la scris,

toată copilăria, şi spasmul, şi frica, şi Dumnezeul meu învechit,

şi zmeul acela de demult ce mă ţinea de aţă că el nu se înalţă,

toate aceste nimicuri ce mă împingeau înainte

să fiu un nimeni pe coala Ta albă

toate mi-au rămas atât de mici

mi-au rămas dragostea mea pulmonară

din frumuseţea asta ce mi-a crescut pe piele,

doar literele urlă ca bocitoare,

îmi plâng la picioarele goale

în frumuseţea asta crescută în locul de respirare a cuvintelor Tale

sufăr

aici nimeni nu-i uluit de un fluture ce trage să moară pe o coală albă de hârtie

înţelege-mă, Doamne, am nevoie de sângele şi trupul Tău să mă închin ca un nimeni în cerneală