ION BOGDAN LEFTER, PROFESOARE ŞI PROFESORI „DE LA ENGLEZA“ BUCUREŞTEANĂ

(alte tuşe portretistice)

Despre cîţiva anglo-americanişti de la alte universităţi decît cea din Bucureşti am scris mai pe larg decît despre profesoarele şi profesorii mei din Pitar Moş, de unde un sentiment de culpabilitate… auctorială! De combătut măcar prin niscaiva tuşe rapide la crochiurile deja schiţate, ocazie cu care şi completez galeria de portrete.

N-am spus – de pildă – cît de mult m-a impresionat, în anul I, Dumitru Chiţoran. N-avea o mare vocaţie de orator, iar cursul pe care ni l-a predat, de Fonetică şi fonologie, era mai degrabă tehnic. Nici apariţia lui nu era spectaculoasă: se îmbrăca formal-elegant, cu sacou şi cravată, şi presta mai degrabă reţinut, vorbind în surdină, cu o pronunţie corectă, dar aproape deloc afectată. Însă gramatica generativ-transformaţională, la modă pe-atunci, drept care o adoptase, m-a fascinat o vreme, aşa că l-am urmărit atent. Deşi n-am mai avut momente de apropiere în afara micii mele iniţiative de cercetare pe care i-am comunicat-o (episodul legat de verbele neregulate ale limbii engleze), păstrez vie amintirea cursurilor lui. I-am revăzut pe amîndoi, pe el şi pe soţia sa, doamna Mariana, care parcă mi-a fost, alături de doamna Livia Deac, profesoară de Civilizaţie britanică, la una dintre puţinele reuniuni, peste ani, ale promoţiei noastre studenţeşti, acum un deceniu, poate. Am aflat atunci că trăiau în străinătate (în Franţa?; sau peste Ocean?…). Octogenari, la fel de reţinut-distinşi.

Apropo de „afectarea“ înainte-amintită: aşa procedează mulţi profesori de limbi şi literaturi străine, conştienţi că aparţin unor „secte“ cosmopolite, utilizatoare ale unor idiomuri secrete de comunicare identificabile doar de către membrii lor, începînd de la modulaţiile sonore inaccesibile muritorilor de rînd. Alt simptom fiind presărarea de cuvinte şi titluri străine în conversaţiile purtate în limba maternă (româna, în cazul nostru), ceea ce generează ciudate „jargoane“ bilingve. Nu-mi place formula, însă mi-am dat seama c-o practic şi eu cînd mă întîlnesc cu profesioniştii specialităţii mele „de bază“, probabil ca să nu-i intrig prin „nealiniere“. Pe de altă parte, actuala globalizare preponderent americanizantă îi face nu doar pe tinerii de meserie să recurgă la anglicisme, ci pe toţi, vorbitori in corpore ai unei păsăreşti romglezite! Subiect în sine, de discutat separat…

Revin: n-am povestit nici ce figură era Andrei Bantaş (reamintesc: nu mi-a fost profesor, dar rămăsese din studenţie în relaţii amicale cu mătuşa mea Carmen Liliana Mareş, devenise prieten al nostru de familie extinsă). Figură luminoasă, zîmbăreaţă, cu aspect blajin, de fapt pişicher. Bun duelgiu verbal. Stăpînind în ambele limbi registre lexicale variate, a fost un excelent traducător, dar risipit în prea multe proiecte lucrative, şi de echivalare a unor texte literare, dar şi instituţionale sau comerciale, meditaţii ş.a.m.d. Un exemplu strălucitor: a dat o variantă suculentă a Visului unei nopţi de vară pentru montarea lui Ducu Darie de la Teatrul de Comedie, din 1990, imediat după prăbuşirea regimului comunist, cînd revelarea shakesperianismului „fără perdea“ a putut stîrni entuziasme. Avansînd spre senectute, şi-a lăsat o bărbuţă de ţîrcovnic pe deasupra căreia continua să zîmbească şăgalnic. Din păcate a murit repede, la doar 66 de ani şi cîteva luni (30 noiembrie 1930 – 17 ianuarie 1997).

I-am inventariat doamnei profesoare Rodica Mihăilă meritele intelectuale, fără să-i fi descris prezenţa atrăgătoare: blondă, cu siluetă sportivă, elegantă, cu un zîmbet cald, ştia să menţină un bun echilibru între familiaritate şi un anume aer distant-aulic. Am apreciat mult consecvenţa ei americanistică de cursă lungă. A marcat astfel disciplina. Nu puţin lucru.

Dintre tinerele lingviste ale Facultăţii, n-o mai ţin bine minte pe Ioana Ştefănescu, plecată repede din ţară (ne-a predat cursul de Morfologie sau cel de Sintaxă engleză?!). În schimb, le-am revăzut des pe Alexandra (Pusi) Cornilescu şi pe Domnica Şerban. Foarte riguroasă, cea dintîi construia în faţa studentelor şi studenţilor, majoritatea înspăimîntaţi, ample arhitecturi demonstrative, consemnate în cîte 10-15 pagini de notiţe la fiecare curs. Nivel înalt de abstractizare, încărcături teoretice considerabile. Mie, „olimpicului“ de Matematică din liceu, îmi făcea plăcere să-i urmăresc inteligenţa în desfăşurare.

În mica evocare întristată a Irinei Grigorescu Pană, din secvenţa precedentă a acestui „serial“, n-am menţionat modestia ei structurală, care-o făcea să comunice simplu şi cald cu cei care i se părea că merită. Mi-a arătat şi o foarte prietenoasă complicitate… scriitoricească: după ce absolvisem şi pînă să emigreze în 1986 în Australia, mi-a oferit o nouă carte a ei (sau două?!) şi m-a tratat firesc, ca pe un egal, deşi-mi fusese profesoară, căci, anglo-americanişti amîndoi, mai eram şi poeţi şi prozatori – ea, aspirant – eu, versificator „lunedist“ şi recenzent prin gazetele noastre literare. Observase şi m-a luat colegialmente în serios cînd poate că nu era cazul încă.

Mezina, Lidia Vianu, atunci la început de carieră (dacă nu greşesc, promoţia mea studenţească a fost prima pentru ea ca profesoară), mai cunoscută astăzi ca traducătoare şi editoare „on-line“, era tînără, inteligentă şi frumoasă, interiorizată şi ca personalitate, probabil şi cu ceva timiditate de începătoare. Poate că adaug la rememorare. Nouă ni s-a arătat foarte sigură pe ea, îl ştia bine pe T.S. Eliot, dar avea şi un anume aer delicat, serafic. Glas plăcut, ataşant. Vorbire melodioasă, la volum mediu. Am revăzut-o rar, cel mai recent pentru o discuţie de mini-Cafenea critică. Neschimbată. Sigur că-i urmărisem eforturile şi performanţele de editoare de „cărţi virtuale“, cu o contribuţie importantă la completarea bibliografiei domeniului.

Şi cîteva nume ale unor „cadre didactice“ cu care nu m-am întîlnit direct la cursuri. În universităţi se ţes relaţii şi-n asemenea situaţii, fiindcă şi studenţii îşi furnizează unii altora relatări despre profesori, care, la rîndul lor, procedează similar, recomandîndu-şi între ei învăţăceii cei mai promiţători, şi sînt şi alte situaţii în care oamenii ajung să se cunoască: la conferinţe şi simpozioane, la serbările din facultăţi, în alte împrejurări coagulante. Drept urmare, se creează raporturi între generaţii de „formatori“ şi „formaţi“: ne-au post profesoare şi profesori „la Engleza“ bucureşteană cele şi cei din generaţiile Leviţchi, Chiţoran-Bantaş, Rodica Mihăilă, Irina Grigorescu-Pană, Alexandra Cornilescu, Domnica Şerban şi tot aşa…

Nu i-am fost student doamnei Monica Săulescu, născută Pillat, dar ne-am cunoscut din acei ani şi ne-am intersectat mai tîrziu traseele în lumea culturală. Fiica lui Dinu şi a Corneliei Pillat, deci nepoată a poetului şi înrudită cu Brătienii şi alte figuri istorice importante. Uimea de la prima vedere prin voce: cea mai subţirică din lume, de fetiţă mică-mică, dulce, încîntătoare. Printr-o minune a naturii, aceeaşi îi era şi-i este şi constituţia: minionă, cu o figură angelic-copilăroasă. Încă tînără, de 42 de ani, în decembrie 1989, la finalul regimului care-i întemniţase tatăl şi-i reprimase – aşa-zicînd – tot arborele genealogic, şi la propriu, şi simbolic, şi-a adunat forţele şi, cu o conştiinţă de oţel, s-a mobilizat pentru a face reparaţiile morale necesare. Avansînd în vîrstă, după ce şi mama ei s-a stins din viaţă, a rămas depozitara memoriei uneia dintre marile familii româneşti. Străbunica sa pe linie paternă a fost Maria Brătianu-Pillat, fiică a lui Ion C. Brătianu şi soră cu Ion I.C. (Ionel), probabil cei mai importanţi politicieni din istoria României, alături de alte cîteva figuri precum Kogălniceanu, Bălcescu, Maiorescu şi cine ar mai putea avea acces pe-o asemenea listă selectă, pe coloana paralelă cu voevozii şi regii noştri de maximă fală. Strămoşi faimoşi, mătuşi şi unchi de condiţie înaltă, cultivaţi, cu contribuţii importante la istoria politică şi culturală a României de pînă la jumătatea secolului al XX-lea. Doamna Monica Pillat-Săulescu a recuperat manuscrise şi documente, a editat operele părintelui său şi a dat la iveală jurnale şi alte scrieri ale mai multor membri ai familiei. De una singură, a demonstrat că se poate face dreptate chiar şi după o vastă acţiune propagandist-distructivă precum cea a regimului ticălos care s-a înstăpînit peste ţară între 1947 şi 1989…

(Despre Mihaela Anghelescu Irimia – data viitoare; şi despre colegele şi colegii mei de Facultate.)