MIRELA NAGÂŢ, ÎMPĂRTĂŞIND, SPRE-NSINGURARE

Cu noul lui volum de poezie, Sarx (Bucu­reşti, Nemira, 2023, 102 p.), George State pare că le dă examen cititorilor, fie ei specializaţi sau ingenui. Cartea topeşte trimiteri la câţiva mari poeţi ai lumii şi compoziţional e montată în aşa fel încât poate induce în eroare un ochi mai puţin vigilent. Semnalizate discret cu astfel de titluri: „Carmina“, „D.“ sau „Wystan“, secţiunile care sunt, de fapt, nişte traduceri din Horaţiu, Dante sau W.H. Auden ar putea trece drept piese proprii sau, la rigoare, nişte pastişe foarte reuşite. Alte capitole cu poeme originale brodează pe marginea unor poveşti, motive sau pretexte din Anabasisul lui Xenofon, din Garbage al lui A.R. Ammons sau din lirica lui Paul Celan. E clar că George State e un mare cititor de poezie şi ştie să manevreze o consistentă materie livrescă, dar în alt fel decât o fac să zicem, pe acelaşi palier, Mircea Cărtărescu, Bogdan-Alexandru Stănescu sau Simona Popescu.

Călit în munca de traducere a lui Celan şi Trakl, State ajunge să problematizeze dedublarea pe care-o trăieşte un traducător care-şi mulează vocea, nu fără tensiuni, pe cea a originalului, mergând până la chestionarea, într-un sens mai larg, a libertăţilor permise în rescrierea marii literaturi. Pe propriile lui traume şi nelinişti legate de moarte, dragoste, discriminare sau violenţă şi vină colectivă, George State suprapune „citatele“ maeştrilor, care sunt recreate cu mici intervenţii: anacronisme deliberate, localizări sau uşoare deplasări de sens. Cel mai bun exemplu e felul în care transpune Cântul XXX din Purgatoriul lui Dante, despre apariţia iubitei Beatrice şi felul dur în care aceasta-i indică poetului calea redobândirii curăţeniei morale. Pe scurt, vedem cum se construiesc straturile ca de palimpsest ale noului obiect literar care e această semitraducere, căci lipsesc din ea o treime din versurile lui Dante şi intervin substituiri originale. La State nu mai avem de-a face cu întâlnirea dintre Dante şi Beatrice, ci dintre George, adică el însuşi, şi o figură feminină impunătoare, nenumită, care-şi permite, în plus faţă de original, replici mult mai casante, de felul acestora: „Uită-te-ncoace! Fără mine, nimica/ nu s-ar fi ales de tine, ai fi fost/ tot închistatul de-acum trei decenii“. Iar dacă Dante nu mai e Dante, ci George, atunci şi maestrul-călăuză e altul, nu Vergiliu, ci americanul W.S. Merwin, şi el exersat în traducerea Purgatoriului (de unde scurtele trimiteri, în engleză, la versiunea lui, adăugate în text): „Dar Merwin s-a dus, nu mai e printre noi/ aici, Merwin, cel mai sensibill tată,/ Merwin, cel căruia mă-ncredinţasem“.

Întrebarea e de ce recurge George State, azi, în epoca postumanismului, la acest tip de apropiere (şi apropriere) faţă de textele clasice, deja bifat şi integrat într-o tradiţie care începe în secolul trecut cu Ezra Pound. Poemul Omagiu lui Sextius Properţiu, apărut în 1919, a iscat un adevărat scandal, iar Pound a fost nevoit atunci să-şi explice intenţia: „My job was to bring a dead man to life, to present a living figure“, altfel spus aşa-zisa traducere, în fapt un colaj de sens din Properţiu, devenea o suprapunere a anticului cu modernul. La State această „resuscitare“ a maeştrilor are şi un sens mai personal: clasicii pe urmele cărora merge, cu care ajunge să-şi contopească vocea, devin parte a biografiei lui interioare. De fapt, devin un fel mediat de a vorbi despre sine. T.S. Eliot credea că nicio poezie bună nu poate ieşi din substanţa emoţiilor personale, generate de anumite evenimente, şi pleda pentru „evadarea din emoţii“ şi din personalitate. Un soi de impersonalism practică şi George State în acest volum, iar conturul propriu şi-l construieşte din frânturi de reflexii în oglinzile autorilor convocaţi.

Actualizări discrete suportă şi traducerile din Horaţiu, când destinatarii odelor nu mai sunt Sextius, Dellius sau Torquatus, ci… Timotei, Radu sau Claudiu, în interpelări care glosează pe tema morţii inexorabile: „O înstăritule Timotei,/ răstimpul scurt al vieţii lunga/ speranţă ne opreşte s-o hrănim“, sau „frâu/ îi pune dezmăţatei bucurii,/ căci hărăzit eşti, Radule, tot morţii“, sau „De cum ai apus şi în privinţa ta Minos/ şi-a pronunţat sentinţa măreaţă,/ nici seminţia, Claudiu, nici elocinţa, nici/ dreptatea n-or să te-aducă-napoi“.

George State are arta unui bun ventriloc, face confesiuni voalate sau ia poziţie faţă de problemele de azi, apelând nu doar la măştile unor autori clasici, ci şi la vocile unor personaje pe care le inventează. Astfel funcţionează un capitol cu paginile de jurnal ale unei tinere în derivă existenţială, în care vedem la microscop fragilitatea unei sensibilităţi avide de afecţiune, sau un episod despre discriminare din viaţa unei comunităţi rome care trăieşte într-o groapă de gunoi din România contemporană.

Una dintre cele mai bune secvenţe din volum e cea din deschidere, două poeme ample, inspirate din Anabasis, aventura celor zece mii de mercenari greci în Mesopotamia pentru înscăunarea lui Cirus cel Tânăr şi retragerea lor, fără succes, spre casă. Lui State îi reuşeşte o frisonantă catabază, căci vocea pusă în scenă e a soldaţilor epuizaţi de expediţia lor. Cu acest pretext livresc, State sondează limitele condiţiei umane, slăbiciunea „cărnii“ la care trimite titlul cărţii, şi mai cu seamă, deraierea minţii: „Am supravieţuit furtunii, scufundării/ Sinelui, am străbătut cu arta strâmtoarea cea/ Mai lăuntrică – şi ne-am desprins; sleiţi, am fiert/ Aşteptarea în alambicul memoriei.// Am adormit, goliţi de gânduri, mai târziu, căci/ Orele de veghe ni se părură veacuri,/ Se făcea că însăşi aura semantică/ Ce le stă cuvintelor în jur se-ntuneca.// Prin violenţă izbăviţi de violenţă,/ În linişte pe oglinda minţii lunecam;/ Dedesubt, prins în vârtej, limbajul, ca nişte/ Erinii turbate pe lobii cerebrali cre-/ State, bolborosind întruna, ermetiza“. Mai important decât energia ludică pe care-o dă la iveală micul cameo al poetului însuşi, din versurile deja citate, sau verva aliterantă devenită o marcă a scrisului lui George State, e tonul sarcastic care escortează criza interioară şi pe cea poetică. Sonorităţi eminesciene, gnomice fac explicite trimiterile către zilele noastre: „Vedem cum, duşi de-aceleaşi rele, aceiaşi/ Oameni sub aceiaşi aştri viermuiesc,/ Stăpâni sau slugi, neghiobi sau înţelepţi, laşi/ Sau viteji, toţi către groapă se-mbulzesc.// În iarna nucleară, când niciun zeu/ Nu ne mai înşală dându-ne ajutor,/ Noi conjurăm pacificaţi trecutul, pe/ Clipă răstigniţi, liberi de viitor“. În volumul anterior, Crux, George State recurgea la imaginea unui ANTIORFEU care-şi deconspira lipsa de substanţă: „Niciun zeu nu/ Locuieşte-n cuvânt/ Nu cânt doar spun/ Nimicuri/ Rostesc bolborosesc silab-/ Isesc insanităţi/ Debil în delir –/ Fără liră“. Între timp, această golire a poeziei de transcendenţă lasă loc, în Sarx, unei epuizări s-ar zice şi a uneltelor poetice: „Întărâtaţi de hybris, ne-ncleştam, muşcam cu/ Dinţii min­ţii limba, sfârtecam sintaxa, rup-/ Înd vocabule şi-nfulecând silabe (…)/ Retorii glosolaliei, alienaţii/ Unei aliteraţii, ne făceam că trăiam“.

Pe fond, Sarx e o radiografie a condiţiei umane, mai ales în slăbiciunile ei, de la spaima de moarte, la recursul la violenţă şi eşecul comunicării cu celălalt. Şi mai e şi o secţiune în corpul literaturii ca artefact. „Clasicii pot consola. Dar nu destul“ – e versul lui Derek Walcott, pe care-l adaugă George State la finalul semitraducerii din Purgatoriul lui Dante, elucidând astfel rolul surselor livreşti invocate în carte, acela de sprijin interior, de alinare, de îmbărbătare. S-ar zice că e o „terapie“ la îndemână şi nu prea, pentru că nu poate fi accesată decât prin acumulări de erudiţie. Cu Sarx, practic George State deschide acest rezervor al maeştrilor către cititori, devenind la rându-i un mediator, conform refrenului din ultimul poem al cărţii, o versiune din W.H. Auden, care vorbeşte obsesiv despre nevoia de celălalt: „Însingurat, spre-mpărtăşire“ (în original, In solitude, for company). La George State e mai mult: împărtăşind, spre-nsingurare.