ION VARTIC, ULTIMA FARSĂ A LUI PETRU DUMITRIU (III)

În finalul Cronicii de familie, cronicarul se adresează direct cititorului cu următorul anunţ: „Cartea aceasta, cititorule, nu poate fi decît intrarea şi prima treaptă a unei istorii încă şi mai necesare de relatat, istoria oamenilor care erau în floarea vîrstei şi tineri în ţara asta la jumătatea secolului al XX-lea: ea va face obiectul unei Colecţii de Biografii Contemporane, căreia Cronica nu-i este decît – şi aici trebuie pus cuvîntul care singur se potriveşte în acest loc – ÎNCEPUTUL“. Pe parcurs, titlul anunţat în finalul Cronicii… devine Colecţia de Biografii, Autobiografii şi Memorii contemporane şi este precedată, în 1958, de o Justificare, care e datată în mod surprinzător „24 decembrie 1957“, şi urmată de o notă a „editorului“ Petru Dumitriu, ce se încheie cu exclamaţia „Slavă! Slavă! Slavă!“. E clar că editorul evită sinonimul „Osána!“, care şi-ar fi dezvăluit prea vizibil sensul religios. Am folosit nu întîmplător cuvîntul „surprinzător“ cu privire la această datare a Justificării, gîndindu-mă la apatia cenzurii, care a lăsat să apară în mod transparent faptul că e vorba de ziua de Crăciun şi, deci, de Naşterea Domnului. Datarea în cauză e argumentul cel mai puternic pentru sensul religios pe care îl are cuvîntul „Slavă!“ repetat de trei ori în final. Şi, dacă argumentul precedent tot nu e de-ajuns, să adaug că, în 1957, editorul Petru Dumitriu are exact treizeci şi trei de ani, vîrsta cînd, complet conştient de misiunea lui, Iisus îşi răspîndeşte din plin doctrina. Toate aceste trimiteri cu caracter sacru vor să sugereze un fel de renaştere spirituală a scriitorului şi constituie deja, probabil, nucleul lui Incognito, cartea cu mesaj religios publicată de Petru Dumitriu doar în 1962, la Paris. S-a spus de multe ori, fie cu uşurătate, fie cu ignoranţă arogantă, că, plecînd în Occident, Petru Dumitriu n-a făcut decît să schimbe marxismul cu creştinismul. Or, prozatorul îşi dezvăluie structura originar religioasă prin evocarea obsesivă a primei sale amintiri din copilărie, care a însemnat „prima întîlnire cu Dumnezeu“, terminată cu şocul „cerului gol“, de la care nu-i vine nici un răspuns. Nu întîmplător, teza sa de licenţă este dedicată filosofiei mistice a lui Jakob Böhme. (N-a mai reuşit să o termine şi să o susţină din cauză că, la sfîrşitul războiului, nu s-a mai putut întoarce la München, unde îşi făcuse studiile, în calitate de bursier Humboldt.) De altfel, toate aceste elemente privitoare la Deus Ignotus – „cineva pe care nu-l cunosc“ – ca şi la „un Domn al inimilor rănite“, adică la Iisus, precum şi la evangheliile apocrife se află deja în cartea lui de debut, Euridice. 8 proze (1947), fiind apoi reluate, mai mult sau mai puţin camuflat, în proza scurtă Scrisoare de pe mare (1952), Cronică de familie (în care cea mai veche amintire a scriitorului e atribuită chiar lui Pius Dabija) şi în Proprietatea şi posesiunea, cu subtitlul „Partea I din Memoriile lui Erasmus Ionescu“ (publicată fragmentar în reviste, între 1959 şi 1960). La fel, rugăciunile lui scrise lui Dumnezeu, rămase printre hârtiile sale. Deci scriitorul nu face decît să reia, în exilul său, şi să întregească aspectele cu caracter mistic ale operei sale în scrieri precum Incognito, Au Dieu inconnu (1979 – vezi, mai ales, proza Les grandes vacances ), La Moisson (1989) şi în eseul testamentar, apărut postum, Non credo, oro (2014). Felul în care se încheie Memoriile lui Erasmus Ionescu, numite şi Proprietatea şi posesiunea, necesită intrarea în prim-plan a fratelui său Sebastian Ionescu, cu confesiunea sa insolită. Caracterul său profund religios, cristic, de data aceasta nu mai putea fi camuflat de către prozatorul care ajunsese, astfel, într-un impas. Rezolvarea lui nu mai putea veni decît de la evadarea „colecţionarului de memorii“ în Occident.

Să mai spun, în treacăt, că editorul mai colecţionase şi alte memorii provenite dintr-o lume burgheză supravieţuitoare. Anume, Memoriile lui Totò Istrati sau Vîrsta de Aur sau Dulceaţa vieţii, publicate în reviste în 1959, iar, în volum, abia în 1999. Una dintre proze, cioraniana Stenahorie majoră, consună cu substratul religios al Memoriilor lui Erasmus Ionescu.

În fine, a treia serie de documente pe care le conţine Colecţia… lui Petru Dumitriu – dedicată unor biografii şi autobiografii de ilegalişti şi de foşti luptători în războiul civil spaniol – a fost cauza unei intense confruntări a scriitorului cu Leonte Răutu, şeful Direcţiei de Propagandă şi Cultură. Dacă înalţii activişti culturali – Nicolae Moraru, Ofelia Manole, Mihail Novicov – din comandoul basarabean al lui Chişinevschi erau, pur şi simplu, nişte cretini, Leonte Răutu, tot basarabean, dar adus în ţară de Ana Pauker, era un individ şi cultivat, şi inteligent. Ulterior, după plecarea sa în Occident, Petru Dumitriu îi face imediat portretul în Rendez-vous au jugement dernier (1961), roman cu care începe seria franceză a Colecţiei… sale. Acesta poate fi uşor recunoscut în personajul Malvolio Leonte: „Il avait l’air d’une brave baba de Bessarabie, mais aussi celui d’un chauffeur de camion d’alcool, au bon temps de la prohibition. Ces deux visages apparaissaient ou s’évanouissaient sur le sien d’une manière presque imperceptible. Maintenant il était impénétrable“. Naratorul, care e tot un alter ego al lui Dumitriu, îl defineşte drept „l’ambassadeur de l’hiver“, care, ori de cîte ori pare că s-ar putea produce un dezgheţ ideologic, reapare triumfător în prim-plan, provocînd o nouă glaciaţiune. Chiar aşa se întîmplă în vara lui 1958, atunci cînd, la indicaţiile lui Leonte Răutu, în ziarul Scînteia apar sinistrele editoriale jdanoviste „Pentru întărirea principialităţii marxist-leniniste în critica literară“, în care există şi trimiteri critice la reapariţia unor cărţi interbelice în timpul directoratului lui Petru Dumitriu la ESPLA. (De pildă, inadmisibilă e considerată retipărirea Crailor de Curtea-Veche.) Însuşi Erasmus Ionescu, memorialistul din Proprietatea şi posesiunea, reapărut în Rendez-vous…, îi mărturiseşte naratorului că „Malvolio était grave et onctueux. Je l’aime cet homme-lá. Il est parfait. Tu sais que le petit Zodie veut écrire une Démonologie, et mettre Malvolio au chapitre premier: Le Diable d’Etat? Il est assez ecclésiastique“. Acelaşi Zodie mărturiseşte că prima parte a tratatului său de demonologie ar urma să se ocupe de „demonologia socialistă“; de altfel, el e obsedat de demonul Leopold, subaltern al lui Malvolio, care e, aşa cum am arătat anterior, Paul Georgescu, şi pe care, îngrozit, i se pare că îl vede la tot felul de răscruci şi ferestre.

E important de precizat că, în anii 1958-’59, tocmai pentru că scria aceste biografii de ilegalişti şi combatanţi din războiul civil spaniol, Petru Dumitriu a strîns relaţiile cu Leonte Răutu, Ion Vinţe, Gheorghe Stoica şi Sorin Toma, de la care afla tot felul de amănunte privitoare la acţiunile lor din ilegalitate şi de pe frontul spaniol. Prin interesul arătat acestor reprezentanţi de seamă ai lumii noi, scriitorul dovedea ruptura definitivă de „marasmul putrezitei sale ascendenţe“ burghezo-moşiereşti. În acelaşi interval de timp, el, însă, îşi pregătea, foarte meticulos, plecarea definitivă din ţară. De pildă, a început să-şi vîndă mobila, sub pretextul că avea nevoie de alt tip de locuinţă, mai potrivită unui creator. Tot atunci, a făcut presiuni să-i fie reeditate tot felul de cărţi mai vechi, cumpărînd aur cu banii proveniţi din drepturile de autor.

Un martor foarte preţios prin pedanteria cu care îşi nota în „caietul personal de note“ întîlnirile şi convorbirile zilnice cu demnitari politici şi persoane din mediul literar-artistic este Pavel Ţugui, şeful Secţiei de Ştiinţă şi Cultură a C.C. al P.M.R., aflată în subordinea Direcţiei conduse de Leonte Răutu însuşi. (Din această agendă aflăm că, în decembrie 1951, Leonte Răutu a cerut „refacerea“ imediată a Drumului fără pulbere, astfel încît, în ediţia din 1952, structura romanului se prăbuşeşte, cum ar spune însuşi Dumitriu, ca un „morman de pietrărie sfărîmată“.) Tocmai pentru că se ocupa de literatură şi de edituri, Pavel Ţugui avea dese întîlniri cu Petru Dumitriu. Aşa află Ţugui, în septembrie 1958, că Dumitriu are gata de trimis la tipar primul volum al Colecţiei.„Eu i-am propus să depună textul volumului I la editură, ca să fie trimis apoi, spre avizare, la Direcţia Presei“. Scriitorul îi răspunde, însă, că are intenţia să termine şi lucrul la volumul II, urmînd apoi ca ambele volume să fie tipărite în acelaşi timp. Şeful Secţiei de Ştiinţă şi Cultură îi cere scriitorului să trimită, totuşi, volumul întîi la editură. „Insistenţele mele porneau de la grija ce o aveam ca autorul să nu dea manuscrisul unor lideri politici, în cazul nostru, de atunci, lui Leonte Răutu, pentru că experienţa anterioară arătase că textele erau judecate după criterii politico-ideologice şi, pînă la urmă, «îngropate» în sertare.“ Pedantul „agendist“ notează că autorul Biografiilor contemporane a evitat să dea un răspuns clar propunerii sale, totul rămînînd indecis. La scurtă vreme de la această întîlnire, Leonte Răutu îi cere lui Pavel Ţugui să-l anunţe pe scriitor că îl aşteaptă a doua zi pentru „discutarea“ dactilogramei care conţinea Colecţia de Biografii, Autobiografii şi Memorii contemporane. Asta dovedea că Petru Dumitriu nu depusese dactilograma la editură şi că, dimpotrivă, o oferise lui Leonte Răutu să o citească, iar acesta, la rîndul lui, o dăduse şi altor foşti ilegalişti. Exact aşa cum bănuia, Ţugui află că toţi aceşti demnitari, foşti ilegalişti, au tot felul de observaţii şi de sugestii şi cer rescrierea unor capitole. Şeful Secţiei de Ştiinţă şi Cultură îi propune din nou lui Petru Dumitriu să depună la editură dactilograma volumului, cerînd părerea redactorilor şi a unor critici literari, „deoarece calea aleasă nu este cea normală“. Recunoscînd că a fost „imprudent“ dînd manuscrisul spre a fi citit de „tovarăşi cu răspunderi politice“, Dumitriu „a adăugat că nu mai poate da înapoi“, pentru că a acceptat parte din observaţii…“. În legătură cu cele întîmplate, Petru Dumitriu nu pierde ocazia să lase indicii în articolele din 1959, făcînd aluzie la cererile respectivilor activişti: „Mi-am notat pe o bucată de hîrtie: Să nu uit că un roman cu eroi comunişti nu trebuie să fie mai puţin roman decît alte romane, numai pentru că realitatea însăşi a fost «un adevărat roman». Numai că asta înseamnă să reiau de la capăt sute şi sute de pagini ce reprezintă un an de frămîntări şi de muncă“. El justifică astfel faptul că întîrzie să fie prezent în librării cu o carte care trebuia să fie tipărită la împlinirea unui deceniu de la instaurarea noului regim.

Substituindu-se cu rîvnă cenzorilor propriu-zişi de la Direcţia Presei, Leonte Răutu continuă să-l cheme periodic pe scriitor la discuţii despre anumite aspecte din Biografiile contemporane. Ţugui notează în caietul său că, în 19 ianuarie 1960, „fără preaviz, sunt chemat de Leonte Răutu. În biroul său se aflau Petru Dumitriu şi Gheorghe Stoica (alias Moscu Cohn – n.n.), vechi ilegalist, membru al C.C. al PMR. La început nu mi-am dat seama despre ce ar putea fi vorba. Şeful propagandei a spus că ar fi bine să asist şi eu «la ultimele discuţii» despre romanul Biografii contemporane. (…) Răutu a adăugat că l-a rugat şi pe tov. Stoica să citească cele două volume ale romanului, în plus a primit «observaţii şi de la alţi tovarăşi», mai ales despre «capitolele ce se referă la mişcarea revoluţionară»…“. Deoarece tov. Gheorghe Stoica, zaharisit, bătea cîmpii cu amintirile sale de vechi luptător comunist şi cu sfaturile către scriitor, la un moment dat, „dl. P. Dumitriu şi-a pierdut cumpătul, l-a întrerupt şi a declarat iritat că tot ce «aude» înseamnă să modifice aproape toate capitolele. (…) Şocat de reacţia neaşteptat de fermă a autorului, Leonte Răutu a recurs la cunoscuta lui tactică de îndulcire a pilulelor: observaţiile prezentate trebuie «selectate»; nu s-a cerut rescrierea romanului; unele observaţii şi propuneri i se par, totuşi, întemeiate şi ar fi bine ca Petru Dumitriu «să reflecteze» asupra lor… Apoi, personajul histrionic din faţa noastră, celebru prin machiavelismul comportamentului său, a adăugat ritos că există capitole în care mişcarea revoluţionară este prezentată într-o «viziune greşită», încît autorul trebuie să ţină seama de observaţiile făcute“. De altfel, aşa cum îşi aminteşte Petru Dumitriu, Răutu i-a declarat că obiceiul de a scrie memorii este un obicei înrudit cu „individualismul burghez“, pentru că pune accentul pe persoană; or, pentru noi nu contează individul, ci numai partidul. Aşa că ideea prozatorului de a imagina biografii, autobiografii şi memorii e una diletantă, impregnată de „subiectivism burghez“. Şedinţa respectivă s-a terminat fără o decizie clară. Petru Dumitriu şi Pavel Ţugui au urcat la etajul III, unde se afla Secţia de Ştiinţă şi Cultură. Şefului secţiei scriitorul i se pare „tulburat“. Observînd neliniştea lui Dumitriu, Ţugui îl asigură că, împreună cu Paul Niculescu-Mizil, vor interveni pe lîngă Răutu, cerîndu-i acestuia să renunţe la multele obiecţii, cu atît mai mult cu cît textele, în majoritatea lor, erau deja publicate în reviste. Pe neaşteptate, însă, Petru Dumitriu îi vorbeşte despre fetiţa lui „superbă“, „vioaie“, „sănătoasă“. Nu e clar, din însemnările lui Ţugui, dacă acesta e naiv sau face pe naivul. Oricum, nota e semnificativă. E limpede că scriitorul era mai preocupat de situaţia fiicei sale de zece luni pe care urma, peste cîteva zile, să o lase ostatecă în ţară.

În 2 februarie 1960, Petru şi Irina Dumitriu pleacă, cu Buick-ul oferit de tovarăşul Chivu Stoica, într-o aşa-zisă călătorie de documentare la Budapesta, Praga şi Berlin, unde scriitorul urma să îşi ridice onorariile pentru drepturile de autor tradus. A doua sau a treia zi după ce sosesc în Berlinul de Est, Petru şi Irina Dumitriu, îmbarcaţi în maşina lor, ajung în sinistra, pe atunci, Friedrichstrasse, la răscrucea plină de soldaţii sovietici; aceştia le indică în ce direcţie se află Fondul literar german. Irina, aflată la volan, apasă, însă, pe acceleraţia maşinii, care ţîşneşte drept înainte. În spatele şoferiţei, Petru Dumitriu face scut cu propriul său corp contra eventualelor rafale de mitralieră. Surprinşi, soldaţii au strigat după ei, dar n-au tras.

Simultan cu evadarea cuplului Dumitriu în Berlinul de Vest, la Bucureşti apărea, în numărul din 11 februarie 1960 al Gazetei literare, finalul romanului Proprietatea şi posesiunea, cu următorul epilog: „ Gata, gata, gata! Dar nu gata cu mine însumi şi cu ce făcusem. Şi nu gata cu perioada pe care o începeam, şi care e cea mai agitată a vieţii mele de pînă acum, aşa cum se va vedea (…). Dar fără îndoială cea mai surprinzătoare întorsătură a fost aceea care a făcut din mine un om politic, spectator şi chiar actor al unor evenimente însemnate (…), aşa cum va reieşi, cred, din continuarea acestor Memorii“. Revăzut în zilele şi săptămînile următoare de către cititorii Gazetei literare, sensul mai mult sau mai puţin ascuns al acestui epilog se dezvăluia întrutotul.

„La ora 7 dimineaţa a zilei de vineri, 26 februarie 1960, şefa de cabinet a lui Leonte Răutu m-a convocat urgent la Direcţia de Propagandă şi Cultură. L-am găsit pe şeful Propagandei P.M.R. buimăcit şi nervos, plimbîndu-se prin birou. Fără altă introducere mi-a spus că Petru Dumitriu a fugit cu soţia în R.F. Germania. Apoi m-a informat că vom fi convocaţi la secretariatul Comitetului Central, ca să explicăm cine a dat aprobările de plecare cu maşina proprie.“ Am citat din acelaşi „caiet personal de note“ al tov. Pavel Ţugui. În aceeaşi zi, după-amiaza, Leonte Răutu şi Pavel Ţugui sînt primiţi de Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al P.M.R. În biroul acestuia se mai aflau: N. Ceauşescu, secretar al C.C. cu problemele organizatorice şi administrative; Chivu Stoica, preşedintele Consiliului de Miniştri; Athanase Joja, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, ministrul Învăţămîntului şi al Culturii. Gheorghiu-Dej era, după cum spune şeful lui de cabinet, „foarte supărat“. Secretarul general al P.M.R. tocmai primise o scrisoare de la Petru Dumitriu, în care acesta îl anunţa că „Ajuns la disperare, am hotărît să trăiesc departe de situaţia distrugătoare a tov. Răutu, cîtă vreme îmi vor permite mijloacele materiale“. După cum se spune în scrisoare, rămînerea scriitorului în Occident ar fi fost provocată de imposibilitatea de a-şi publica noua lui carte, Biografii contemporane, din care ar fi vrut să facă „un monument literar în cinstea comuniştilor români“. Însă: „Toată vremea cît am scris, am avut parte de şicane, calomnii, nevoi materiale, lipsă de încurajare“; pe deasupra, dîndu-i lui Leonte Răutu la lectură dactilograma cărţii, scriitorul n-ar fi primit decît indicaţii „atît de confuze şi de destructive, încît am tras concluzia că nu se doreşte deloc apariţia cărţii mele“. Mai mult: „«Pentru unul mumă, pentru altul ciumă», aşa e tov. Leonte Răutu. Or, cum totul depinde de dînsul, am tras concluzia că drumul meu este închis. Acest tovarăş are ceva personal împotriva mea. Mi-a spus odată: «De acum înainte, nu te mai cruţ». Astfel îmi dădea să înţeleg că pînă atunci mă «cruţase». De ce? Ce făcusem? Nici azi n-aş putea spune“. În paranteză fie spus, în ultimii doi ani, după cum el însuşi va recunoaşte mai tîrziu, Dumitriu devenise un fel de marrano (evreu creştinat cu forţa, care continuă să-şi practice vechea credinţă pe ascuns). Adică scriitorul rămăsese un burghez rafinat, care făcea doar pe comunistul (e adevărat că, pînă la capăt, fără carnet de membru de partid). Dîndu-şi seama că şeful Propagandei, împreună cu alţi înalţi activişti, s-a substituit funcţionarilor de la Direcţia Presei, Gheoghiu-Dej s-a adresat, nervos, acestuia: „Tov. Răutu, voi vă ocupaţi de citirea lucrărilor scriitorilor? De ce ai antrenat în asemenea treabă pe Vinţe şi Stoica?“. Cum a notat Ţugui, în acel moment s-a creat o stare de perplexitate totală: „Leonte Răutu, neaşteptîndu-se la asemenea întrebări, şi înţelegînd bine sensul spuselor şefului suprem, pur şi simplu a amuţit. Gheorghiu-Dej a dat verdictul: «Ţi-am spus de mai multe ori (…), nu este rostul Direcţiei de Propagandă să analizeze scrierile pe care autorii le dau la tipar. Astea sînt treburile editurilor şi ale Uniunii Scriitorilor, iar noi citim cărţile tipărite şi putem să ne spunem părerile…»“. Mi se pare clar că Leonte Răutu a amuţit şi din alt motiv: şi-a dat brusc seama că a fost victima unei farse a lui Petru Dumitriu. Că, de fapt, pe scriitor nu îl interesa atît apariţia ultimei lui cărţi (rămasă totuşi prin reviste), cît să găsească un ţap ispăşitor asupra căruia să cadă vina fugii sale. Şi l-a găsit potrivit pentru acest rol tocmai pe „Demonul Statului“…

Mai trebuie lămurit de ce în seria franceză a Colecţiei… Leonte Răutu poartă numele de Malvolio Leonte. Nu numai pentru că Malvolio înseamnă „răuvoitorul, cel care vrea răul“, ci şi pentru că numele respectiv, împrumutat din shakespeariana A douăsprezecea noapte, e asociat cu un personaj care cade pradă unei farse similare cu cea pusă la cale de către scriitor. În piesa menţionată, Malvolio este majordomul care e momit cu o epistolă să se facă de rîs. Or, Leonte Răutu, majordomul ideologiei jdanoviste, a fost momit, la rîndul său, cu o carte, luîndu-şi prea în serios rolul în care-l distribuise Petru Dumitriu şi discreditîndu-se, astfel, pe moment, în faţa înalţilor săi tovarăşi de partid.