[I]

Te iubesc adânc şi imperturbabil, puternic şi de neclintit

[Cluj, 18 iunie 1951]

Rotunjeşti încă un an¹. Nu trebuie câtuşi de puţin să fii melancolică. Anii aceştia sunt ai împlinirilor. Tu ai intrat într-un fel de luna August a vieţii. O lună solară, fierbinte, dar de-un albastru răcoros deasupra. O lună în care curgerea timpului îşi găseşte sensul în augustele roade. Iar eu Te iubesc adânc şi imperturbabil, puternic şi de neclintit. Cu o ardoare egală sieşi, întreruptă magnific de câte-o furtună cu trăznete.

Scriindu-ţi acestea, stăruie încă în mine calmul profund al după-amiezii de ieri. Depănând de pe mânile mele nesfârşitul firului, mi se părea că dapeni însuşi timpul. Dacă te-ai fi oprit, s-ar fi oprit desigur şi el. A fost aşa de bine că, uneori, firul se încurca. Astfel, din trupurile noastre, cel puţin mânile se întâlneau, după ce sufletele de mult se amestecaseră.

Notă:

1. La 18 iunie 1951, Elena Daniello îşi sărbătorea ziua de naştere. Împlinea 41 de ani.

[II]

N-am iubit şi nu iubesc pe nimenea cum te-am iubit şi te iubesc pe Tine

[Cluj, 28 februarie 1952, trimisă la Sibiu]¹

Mă pregăteam să-Ţi scriu o scrisoare lungă şi frumoasă, dar mai acu o oră veni la urechile mele un zvon, care m-a scos cu totul din ţâţâni. S-ar zice că chestiunea cu „foştii“ ar deveni din nou scadentă². Şi astfel vreau să-ţi mai trimit un cuvânt esenţial. N-am iubit şi nu iubesc pe nimenea, cum te-am iubit şi te iubesc pe Tine. Dacă s-ar întâmpla ceva cu mine, vei şti că mă gândesc mereu la Tine, căci nu numai Tu, ci şi gândul la Tine îmi va aduce noroc. Cu această credinţă vreau să aştept³.

Note şi comentarii

1. La începutul paginii transcrise, Elena Daniello face următoarea precizare: „Primită la Sibiu“. De ce se afla Elena Daniello la Sibiu? Iată ce scrie Ion Bălu: „La începutul anului 1952, Elena Daniello a fost nevoită să se supună unei dificile intervenţii chirurgicale. Spre mijlocul lunii februarie, a plecat în convalescenţă la Sibiu, unde Viorica Manta i-a oferit, cu aceeaşi prietenie, găzduire. Lucian Blaga i-a scris aproape zilnic, prilej de a-şi sublinia profunzimea sentimentelor.“ (Cf. Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, iulie 1947 – mai 1961, vol. II, Bucureşti, Editura Libra, 1999, p. 171).

2. Blaga se referea la reprezentanţii fostului regim, care urmau să fie arestaţi. Din fericire, el a fost omis de pe listele cu viitorii arestaţi.

3. La sfârşitul scrisorii, tot Elena notează: „Aşteaptă arestarea?“.

[III]

Tu – bucuria mea. Tu – frumuseţea mea. Tu – vraja mea.

Tu – boala mea. Tu – moartea mea. Tu – înălţarea mea

[Cluj, august 1952, trimisă la Gura Râului]

Cum vom socoti anii? Desigur, nu de la facerea lumii şi nici de la întemeierea cetăţii, desigur nu de la luarea Bastiliei şi nici chiar de la naşterea unui mântuitor, ci de la ceva mult mai simplu şi mai esenţial pentru noi: de la cântecul şi scâncetul unor vrăbii prin scocurile unei căsuţe de lemn, cu pridvor înăbuşit de viţă sălbatică. Zilele acestea s-a împlinit un an¹ de-atunci, chiar un an. Şi cum nici împrejurările nu ne-au îngăduit să ne reamintim acele zile, vom găsi o dimineaţă vrednică de acea dimineaţă, ca să o sărbătorim refăcând-o întocmai.

Din clipa când ai prins în mână strugurele, pe care soarele căuta să-l coacă, până în clipa când, ieri, te-am lăsat doborâtă de tristeţe, nu ştiu încă sigur de tot ce a fost acest an pentru tine. Pentru mine a fost însă Anul suprem. Anul împlinirii. Anul creaţiunii.

Tu – bucuria mea. Tu – frumuseţea mea. Tu – vraja mea. Tu – boala mea.

Tu – moartea mea. Tu – înălţarea mea².

Pentru a iubi cu adevărat, trebuie să ai în urmă aproape o viaţă întreagă³. Anume alesături de melancolie ale „vârstei“ dau iubirii o violenţă şi o luciditate, fără de cari ea rămâne uşor în penumbră.

Dintr-o deficienţă a mea, vezi Tu, vreau să fac o calitate. Şi voi reuşi.

Căci şi poezia, şi orice creaţie valabilă, se fac la fel. Aceasta o ştiu de mult.

Că şi vârsta poate fi o realitate, încep s-o învăţ acum, dureros câteodată,

dar şi îmbucurător. Aceasta e – nu bătrâneţea –, ci adolescenţa triumfătoare, păstrată prin voia destinului în mine, timp de decenii, pentru clipa singurei întâlniri cu iubirea⁴.

Note şi comentarii:

1. Cei doi s-au cunoscut înainte de 1950, când Blaga a fost pacientul doctorului stomatolog Elena Daniello. În vara anului 1950 s-au întâlnit la Gura Râului (a se vedea prima scrisoare a lui Lucian, din 3 august 1950). Dacă la 30 august 1951, deja Lucian îi scria Elenei: „Plin mi-e sufletul meu de tine, plin“, înseamnă că scrisoarea aceasta trebuie să fie din august 1952, când se împlinea un an de la „clipa singurei întâlniri cu iubirea“.

2. Cuvintele lui Blaga sunt o parafrază a primei strofe a unei poezii de Friedrich Rückert, intitulată Widmung („Dedicaţie“): „Du meine Seele, du mein Herz,/ du meine Wonn’, o du mein Schmerz,/ Du meine Welt, in der ich lebe,/ Mein Himmel du, darein ich schwebe,/ o du mein Grab, in das hinab/ Ich ewig meinen Kummer gab.“ (Tu sufletul meu, tu inima mea,/ Tu bucuria mea, o, tu durerea mea,/ Tu lumea mea în care trăiesc,/ Tu cerul meu în care plutesc,/ O, tu mormântul meu, în care jos/ Mi-am dat veşnic durerea“). Robert Schumann a pus acest poem pe muzică, făcându-l celebru.

3. E interesant că Lucian Blaga crede că adevărata iubire nu este în adolescenţă, ci la maturitate, când „trebuie să ai în urmă aproape o viaţă întreagă“.

4. Poetul e de părere că Elena Daniello reprezintă „singura întâlnire cu iubirea“, iubirile anterioare fiind, am putea spune noi, doar „trecătoarele iubiri“.

[IV]

Eu te iubesc mai mult decât patruzeci de mii de bătrâni de la Troia

[Cluj, toamna lui 1952, trimisă la Gura Râului]

Unul din bătrânii de la Troia¹ a căzut astăzi. A murit frumos: nici n-a apucat să bănuiască sfârşitul. Puţini se bucură de această graţie a zeilor.

Cred că a închis ochii peste imaginea ta. Dar vorba lui Hamlet²: Eu te iubesc mai mult decât patruzeci de mii de bătrâni de la Troia. Şi mai mult decât te-ar putea iubi patruzeci de mii de tineri. Stoarce în grădină un fagure de miere, în amintirea celor care cad.

Note şi comentarii:

1. După cuvântul Troia, Elena Daniello a pus un radical 1 (Ѵ1), iar pe contrapagină a notat: „E vorba de criticul de artă Eugen Crăciun, care venea la noi de câte ori era la Cluj, în deplasare (locuia la Sibiu). Aveam după-mese foarte plăcute şi înălţătoare (discuţiile se purtau în domeniul artei şi în ale poeziei). Eugen Crăciun era un «coseur» foarte agreabil. Uneori mai venea la noi împreună cu «L.B.» Eugen Crăciun, Leon, subsemnata şi familia Preda (e vorba de prof. univ. dr. Victor Preda, profesor de biologie la IMF Cluj, şi de soţia sa, Mia, n. I.R.): Victor şi Mia. Era în adevăr foarte agreabil.

Trebuie să precizez şi povestea cu «bătrânii din Troia». Cornelia i-a spus lui Lucian că eu, în compania lui Leon, Lucian şi Eugen Crăciun, sânt ca Elena cu bătrânii de la Troia. Lui Lucian i-a plăcut comparaţia.

Ca să ştie D[orli] că Cornelia venea cel puţin o dată pe săptămână. Dacă întârzia o dată, venea la 10 zile sau cel mai târziu la 2 săptămâni. Pe parcurs o invitam şi la masă.“

2. E vorba de scena funerară din piesa Hamlet. După ce groparii o îngroapă pe Ophelia, Laertes sare în mormânt şi cere să fie îngropat împreună cu sora lui, dar Hamlet îi replică: „Am iubit-o; patru zeci de mii de fraţi/ cu toată mulţimea dragostei lor n-ar fi egali cu mine“, cuvinte care exprimă un sentiment autentic, profund.

[V]

• Gura Râului, 5 iunie 1951, Elena Daniello, Felicia Ionaşiu şi Lucian Blaga,
la nunta lui Dorli Blaga.

Dumbrava era de sute de ani ca făcută pentru noi, şi noi nu ştiam

[Cluj, toamna lui 1954, trimisă la Gura Râului]¹

Încerc să-mi imaginez cum îţi umpli ziua. Fără îndoială că în primele ore ale dimineţii stai de vorbă cu Ica. Am observat că în prezenţa ei inima ta, cu ceea ce are mai frumos, înfloreşte totdeauna foarte învoaltă. Şi aceasta este cu totul minunat. Mai bănuiesc că citeşti versuri, poate că uneori tot împreună. (Aceasta este un mijloc cosmetic din cele mai verificate, dar voi n-aveţi nevoie de atari mijloace!) Îmi închipui că porneşti la o anume oră brumată şi prin Dumbrava, care a fost aşa de mult a noastră – înainte de a ne cunoaşte. Dumbrava era de sute de ani ca făcută pentru noi, şi noi nu ştiam. Iată ireparabilul vieţii noastre. Dar să nu vorbesc despre ireparabil sub o constelaţie, căreia trebuie să-i aducem toate laudele.

Nădăjduiesc să mai prind şi eu vreo câteva frunze roşii, din cele pe cari se opresc astăzi ochii tăi (de altfel în permanenţă plini de pădure).

Şi mai cred că dup-amiezile îţi culci inima lângă un vis, care a fost de atâtea ori o realitate.

• Elena Daniello, în locuinţa sa de pe str. Eminescu (2000). Foto Marta Petreu.

Note şi comentarii:

1. Scrisoare nedatată şi nesemnată. Se păstează în arhiva familiei Daniello. La începutul scrisorii, Elena a notat: „Sibiu, Dumbrava“. În Viaţa lui Lucian Blaga, Ion Bălu scrie: „În [8] noimebrie 1954, amândoi au fost, pentru două zile, oaspeţii soţilor Manta, în locuinţa acestora din Sibiu. Îndrăgostiţii au întreprins «o plimbare la Dumbravă, la lacuri, la Rezervaţia Cerbilor.» Revederea locurilor, ce îi resuscitau nenumărate amintiri, i-au sporit inima «cu-o ardere, c-un gând», cum se exprima în poema Vara Sfântului Mihai.“ (Cf. Ion Bălu, op. cit., vol. IV, p.158)