ILIE RAD, SCRISORI DE DRAGOSTE CĂTRE ELENA DANIELLO

• Elena Daniello

După o aşteptare de peste 70 de ani, publicăm cinci scrisori (dintre cele 101 cunoscute), pe care Lucian Blaga – cel mai mare scriitor român al secolului XX, propus, în 1956, la Premiul Nobel pentru Literatură – le-a trimis inspiratoarei sale din Cluj, Elena Daniello, precum şi un text evocator, pe care Elena Daniello însăşi l-a scris, la două săptămâni după moartea lui Lucian Blaga, la care adăugăm şi câteva fotografii – toate documentele fiind inedite.

Ca perioadă epistolară, scrisorile lui Lucian Blaga către Elena Daniello ocupă locul al doilea, după cele trimise soţiei sale, Cornelia Brediceanu, iar ca număr, tot locul al doilea (corespondenţa cu Domniţa Gherghinescu-Vania, întinsă pe şapte ani, 1941-1948, s-a materializat în 91 de epistole).

Rolul Elenei în viaţa lui Lucian Blaga este recunoscut de însăşi Dorli Blaga: „Cred că ea (Elena Daniello, I.R.) i-a oferit ce îi trebuia atunci: înţelegere, o atmosferă calmă, destinsă, un fel de oază de linişte. Unele trăsături ale personajului Ana Rareş, din roman, îi aparţin, dar nu toate“¹.

De altfel, Blaga va recunoaşte, în romanul Luntrea lui Caron, că iubirea pentru Elena l-a salvat într-un fel: „Ciudat mi se pare că, în timp ce pasiunea mea creşte, încetez să mai simt condiţiile exterioare ale noii orânduiri ca o apăsare «insuportabilă». Devin opac faţă de mizeriile zilnice şi nu mai fac caz de măruntele neajunsuri, ce încep lunea de dimineaţă şi ţin până duminică noaptea. (…) Nu mă mai supără nici chiar regularitatea slujbei de birou, cu rigorile ei născocite cu perversitate, ca pentru elevii de clase primare. Dragostea ce bate cu valuri mari în matca fiinţei mele, dragostea căreia, nu mă îndoiesc, i se răspunde cu o capacitate pasională rostită şi nerostită, mă face să calc uşor peste toate umbrele zilei. Simt cu negrăită satisfacţie că, peste degradarea ce viaţa a îndurat-o în ultimii ani, existenţa mea afectivă se înalţă triumfătoare. Mă întreb dacă n-a fost nevoie chiar de-o atare degradare, pentru ca, prin reacţie, sufletul să se poată răzbuna, atât de biruitor, asupra materiei“².

Mi se par clarificatoare cuvintele Doamnei dr. Hélène Rodica Daniello, din evocarea publicată în volumul aflat în pregătire, Amitirile mele despre Lucian Blaga, privind relaţia dintre Elena şi Lucian: „Relaţia mamei cu Lucian era, în primul rând, o mare uniune spirituală. Majoritatea întâlnirilor au avut loc în casa noastră, în văzul tuturor. Foarte rar erau singuri, de cele mai multe ori membrii familiei sau alţi prieteni fiind prezenţi. Niciodată nu am avut impresia că eu îl stânjenesc, din contră, Lucian era foarte atent cu mine şi se ocupa de educaţia mea. N-am văzut niciodată vreun gest sau vreo privire nepotrivită, mama şi Blaga comunicând prin poezii. Toate poeziile pe care le scrisese sub influenţa mamei le numea Euphorion, aluzie la fiul Elenei şi al lui Faust, din opera lui Goethe. Uneori, Blaga se întâlnea cu mama vizitând-o pe Livia Armeanu. Părinţii mei aveau o grădină în cartierul Andrei Mureşanu din Cluj, pe strada Brote, numărul 8, aproape de locuinţa familiei Blaga – strada Martinuzzi, nr. 14. Şi acolo aveau loc unele întâlniri, Blaga numind acea grădină «Eutopia». Considerându-se un fel de membru al familiei, Blaga venea la noi şi în absenţa mamei, întreţinându-se cu tata sau cu mine“.

În privinţa atitudinii profesorului Leon Daniello, faţă de relaţia soţiei sale cu Lucian Blaga, Doamna dr. Hélène Daniello scrie, în articolul evocator, amintit mai sus: „Tata a acceptat oarecum această relaţie, văzând rezultatul influenţei mamei asupra creaţiei lui Blaga. Având o fire foarte asemănătoare cu a poetului, tata era taciturn, introvertit, reţinut şi nu-şi exterioriza sentimentele şi gândurile“.

Să vedem şi opinia Corneliei Blaga în această chestiune, aşa cum a sintetizat-o soţul ei (care credea că „muzele sunt o necesitate pentru poeţi“ şi că „orice dragoste, care duce la creaţie, îşi dobândeşte legitimitatea“). Într-o însemnare publicată în Flacăra (nr. 37 din 1976), regăsibilă, cu modificări de stil, în Luntrea lui Caron³, Lucian Blaga scria: “Nu o dată, de-a lungul celor douăzeci de ani de convieţuire, modul cum ea (Cornelia, n. I.R.) înţelegea să se identifice cu destinul şi cu opera mea a luat neaşteptate forme, aproape paradoxale, ceea ce putea să facă pe oricine să creadă că ea nu-şi prea servea propriile interese. Vreau să spun că ea tolera, uneori, prin preajma mea, anume prezenţe feminine. Până la un punct, desigur, căci ea tolera numai acele prezenţe despre care avea sentimentul că îmi stimulează creaţia. Le tolera, nu fiindcă n-ar fi fost încercată de gelozie, ci dintr-o superioară atitudine şi dintr-o raţiune ce şi-o impunea prin ridicarea voinţei. Chiar şi atunci când se întâmpla să privesc dincolo de morala conjugală, prin grădinile altora, tot ea era aceea care mă consola oarecum, mângâindu-mi zâmbitoare părul ce mi se rărea pe frunte, şi cadenţând un adagio de circumstanţă: creaţia precede morala! (…) Şi dacă, în demonia insondabilă a creaţiei, alcătuiam o unitate sufletească, era firesc să formăm o unitate şi pe acest chin al depresiunii morale“⁴.

Pe de altă parte, se ştie că Lucian îi scria Elenei exclusiv când ea era plecată din Cluj, de obicei singură, cel mult cu fiica sa, Rodica, în altă localitate (Gura Râului, Sibiu, Băile Felix, Păltiniş, Băile Olăneşti sau Bucureşti). Cele mai multe dintre scrisori sunt trimise din Cluj, iar câteva din Valea Vinului (de la fosta Casă de Creaţie a Scriitorilor, din localitatea Rodna, jud. Bistriţa-Năsăud) sau din Bucureşti, când se nimerea ca ambii parteneri să fie plecaţi din Cluj. Din localităţile în care îşi petrecea concediul, Elena îi scria lui Lucian la Cluj, pe adresa instituţiei unde acesta lucra, dar nici una dintre aceste scrisori nu a fost publicată (poate că acestea nici nu s-au păstrat, nu ştim). Uneori i-a scris două scrisori în aceeaşi zi sau i-a scris în localitatea în care urma să ajungă, înaine ca Elena să plece din Cluj, pentru ca, la destinaţia avută, ea să îi găsească scrisoarea lui.

• Gura Râului, 5 iunie 1951, la nunta lui Dorli Blaga cu Mihai Gavrilă, în rândul
întâi aşezaţi: lelea Raveca Chiric, Marioara Manta, Lucian Blaga şi Elena Daniello.

De menţionat că Elena Daniello a transcris (după moartea poetului) în două caiete toate scrisorile primite, caz unic în cultura română. Motivul pentru care a făcut acest demers îl explică ea însăşi: „Să încerc să transcriu scrisorile. Voi avea impresia că le primesc din nou (subl. I.R.) şi, fiind adunate într-un caiet, le voi putea citi mai des, fără a trezi curiozităţi (iniţial, în text: „curiozitatea casei, n. I.R.)“. Aşadar discreţia a fost un motiv important în transcrierea lor, alături de dorinţa de a le putea reciti oricând, fără teamă că va fi deranjată de „cenzura transcedentală“, cum numeau cei doi opreliştile care puteau să apară. Ca şi în cazul altor documente (inclusiv manuscrisul romanului Robie pământească, robie cerească), Elena a transcris scrisorile şi din teama că acestea ar fi putut fi confiscate de Securitate ori s-ar fi putut pierde pur şi simplu. A avut o intuiţie extraordinară, fiindcă în arhiva familiei se mai păstrează doar 30 de scrisori, restul fiind sustrase din casa familiei Daniello, împreună cu alte documente foarte importante (caiete cu aforisme, poeziile Elenei Daniello, pagini de jurnal etc.).

Având în vedere intensitatea sentimentelor dintre cei doi prieteni şi rolul benefic pe care l-a avut Elena Daniello în revitalizarea spiritului creator al poetului, nepublicarea integrală a tuturor scrisorilor a creat un orizont de aşteptare, consemnat ca atare de criticul şi istoricul literar Mircea Popa: „Nu suntem siguri că familia n-a mai păstrat scrisori sau mărturii cu caracter mai intim, pe care deocamdată n-a dorit ca lumea să le cunoască. Poate că ele vor ieşi la iveală mult mai târziu, aşa cum s-a întâmplat şi cu lotul de scrisori prezervate de Veronica Micle de la Eminescu“.⁵

Într-un articol din revista Apostrof, intitulat Fondul de manuscrise blagiene din colecţia dnei Elena Daniello (în Apostrof, anul XXII, nr. 4 (251), 2011, p. 3), scriitoarea Marta Petreu (menţionăm că revista Apostrof a publicat, în nr. 3-4, 1991, şi nr. 5, 1991, 5 scrisori), se întreba: „Vor avea oare aceste fastuoase scrisori de dragoste în amurg soarta fastã a scrisorilor lui Eminescu şi Veronica Micle, vor fie ele recuperate cândva, vreodatã, şi publicate în România? Aş vrea sã fie aşa!“. Iată că visul acesta se împlineşte în acest an, când văd lumina tiparului toate scrisorile cunoscute, adresate de poet inspiratoarei sale.

Iată că, prin generozitatea Doamnei Hélène Rodica Daniello, fiica Elenei Daniello, aceste scrisori văd acum lumina tiparului, ca un omagiu postum adus celor doi prieteni, la 62 de ani de la moartea lui Blaga şi la 13 ani de la cea a Elenei Daniello.

Note:

1. Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, p. 41-42.

2. Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, ed. cit., Bucureşti, Editura Humanitas, p. 434-435.

3. Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, ediţie îngrijită şi stabilire text: Dorli Blaga şi MirceaVasilescu, notă asupra ediţiei: Dorli Blaga, postfaţă: Mircea Vasilescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 98.

4. Apud Lelia Rugescu, Cu Lucian Blaga, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985, p. 113.

5. Mircea Popa, Lucian Blaga. Prin cenuşa veacului, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2019, p. 229.