Grafic estival variabil

De 16 ani, de cînd ne-am cumpărat casa de vacanţă din Argeş, ne retragem vara din Bucureşti, Simona şi eu, cît de mult timp putem. Profesori universitari fiind, intrăm încă din luma mai în sesiunile de examene, nu ne rămîn decît puţine cursuri de predat pînă la mijlocul lui iunie, iar anul şcolar următor începe abia în jur de 1 octombrie, deci s-ar zice că putem uşor evada din oraş. Dar mai sînt şi pînă la finele lui iulie, şi-n septembrie examene, colocvii, susţineri de teze de doctorat, alte obligaţii, plus „viaţa culturală“ bucureşteană, cu atracţiile şi solicitările ei, drept care facem uneori „naveta“ între cele două puncte de pe hartă. În orice caz, călătorim tot anul la distanţe mai mari, în ţară şi-n străinătate, invitaţi la evenimente de tot felul, încît nu visăm deloc la excursii suplimentare către cine-ştie-ce „destinaţii de vacanţă“: preferăm să ne bucurăm de liniştea şi de natura luxuriantă a „domeniului“ nostru colinar, de livada de pruni şi meri şi de pădurea de stejari, cu toată trebăluiala de rigoare, văzîndu-ne şi de muncile intelectuale, recuperînd restanţe, avansînd în proiecte. Ne luăm cu noi computerele, cărţi şi ce ne mai trebuie, avem semnal GSM, Internet şi televizor, nu ne lipseşte nimic!

Biroul meu e la etaj, în camera mansardată, complet lambrisată: masă de lemn pe podea de lemn, sub suprafaţa de stinghii de lemn lăcuite care coboară în unghiul acoperişului de la micul tavan de lemn al podeţului de sus, din vîrful casei, spre lemnul de pe jos. Lemn omniprezent. Al Simonei e-n aer liber şi migrator, fie sub copertina din gura beciului, spre vale, cu faţa spre pădure, fie sub cea din spatele casei, unde ţinem o parte din stivele de lemne. Facem rar foc în sobă, cînd deschidem casa primăvara, dacă e încă rece şi-afară, şi-năuntru, sau toamna, înainte de-a ne retrage în Capitală, dacă se va fi făcut deja frig de-a binelea. Iarna n-am mai descins la faţa locului de cînd Danda a crescut şi, din „preadolescenţa“ timpurie, n-a mai vrut să vină cu noi în Argeş, aşa că derdeluşul din crîngul nostru a fost abandonat.

Grafic estival variabil, aşadar: zile sau săptămîni liniştite, dar şi plecări spre Bucureşti ori spre festivaluri şi alte „rancontre“ culturale de sezon. Rămîne de obicei pe loc mama Simonei, care ne însoţeşte întotdeauna de cînd s-a mutat cu noi, din Codlea în Bucureşti şi-n Argeş, în urmă cu aproape un deceniu.

Pot surveni şi împrejurări favorizante pentru retragerile colinare mai lungi. Cazul – bunăoară – al pandemiei COVID, în 2020, din mai, cînd a încetat carantina „stării de urgenţă“, şi pînă spre sfîrşitul lui octombrie, apoi în 2021, din primăvară pînă-n toamnă. Revers naturist al nenorocirii planetare: evenimente publice n-au fost aproape deloc organizate în primul an şi abia au început să revină într-al doilea, cursurile şi restul activităţilor şcolare şi universitare s-au ţinut „on-line“, deci de oriunde te puteai conecta la Internet, de pildă de pe un deal argeşean, intervenţii în emisiuni de televiziune – tot aşa, iar la radio – prin telefon, încît am dizolvat stress-ul perioadei în Paradisul nostru vegetal şi-n aerul proaspăt al pădurii. Cît despre arşiţa verii, la circa 500 de metri altitudine e mult-mult mai bine decît în canicula de la cîmpie, deşi miezurile zilelor de iulie pot fi şi-acolo destul de fierbinţi.

„Animale de companie“ n-avem în Bucureşti, iar în Argeş nu putem ţine cîini sau pisici, fiindcă mare parte din an nu sîntem acolo. Dar amatoare şi amatori tot s-au ivit în ultimii ani, de cînd s-au stins unul după altul Novac, marele lăţos alb, şi Spic, englezescul maro, ai proprietarilor livezii următoare, familia Bădescu. Nemaiexistînd străjeri permanenţi, se înfiinţează ba cîte-un căţel, ba vreo pisicuţă, pui ai unor părinţi vagabonzi, nici domestici de tot, căci s-au înmulţit fără să-i mai ţină pe lîngă el vreun stăpîn, nici sălbatici, deşi hălăduiesc prin zonă, prin păduri, pe coaste şi prin văi. Mici, drăguţi, neajutoraţi, cerşind din priviri ceva de mîncare şi chiar şi puţintică afecţiune. Cum să nu le dai?! Aşa ne-am trezit hrănind cîţiva pui de pisică pe care i-au adoptat muncitorii din echipa domnului Ioniţă, reparatori de avarii ai companiei de apă din zonă, şi trei căţeluşe: una în vara lui 2021 şi două în vara lui 2022. Despre absolut trăsnita ţopăitoare negruţă Zambilica, despre delicioasele surori gemene Dolo şi Fani, care-şi săltau perfect sincronizate spinările şi picioruşele gri-maronii, avansînd aproape lipite una de alta pe panta noastră terasată, despre destinul tragic al lui Fani, care a intrat singură sub roata unei maşini în lentă mişcare, în curs de parcare, despre muţenia de-o tristeţe sfîşietoare a lui Dolo, rămasă singură, apoi despre fidelitatea ei din ce în ce mai energică, mai zbînţuită – pe larg, în jurnalul anilor de pandemie.

…Şi melancolia intensă provocată de amintirea după-amiezelor din vara lui 2008 în care am redactat şi-am paginat eu-însumi un număr din aLtitudini, cea de-a treia revistă a mea, cu o mare anchetă de sezon la care au participat 70 de literatoare şi literatori, după ce mai găzduisem una în 2006, cu „doar“ 42 de scriitori şi oameni de teatru (v. aLtitudini, nr. 6, august 2006, şi nr. 29, iulie 2008). „Furasem“ meseria de la tehnoredactoriţele cu care am lucrat de-a lungul anilor, aşa că atunci, în 2008-2009, pînă să opresc operaţiunea, am făcut totul singur. Doar pentru imprimarea pe hîrtie duceam pe „stick“-uri de memorie fişierele numerelor lunare, uneori duble sau triple, la o mică tipografie din Cartierul bucureştean Pantelimon, unde reveneam după o zi-două-trei ca să ridic pachetele de reviste. Nu uit plăcerea cu care, chiar acolo, pe „domeniul“ nostru argeşean, la masa de lucru de la etaj, am citit confesiunile estivale ale colegelor şi colegilor noştri, apoi voluptatea concatenării lor vizuale pe ecranul mare al i-Mac-ului, cu micile portrete din dreptul fiecărui text, reunite la sfîrşit pe prima pagină. Le-am aliniat o zi întreagă în frize suprapuse, într-un glumeţ-patetic portret colectiv, de parcă un popor întreg de scriitori privea către cititorii revistei şi către lumea largă sau către propriile lor destine. Trăgeam din cînd în cînd cu ochiul, prin fereastra deschisă, către zona de pruni a livezii sau ieşeam pe terasă ca să urmăresc prin coroanele stejarilor traseul descendent al soarelui către Apusul cosmic, geografic şi cromatic, dinspre galbenul auriu către portocaliul sîngeriu. De neuitat…