Vara

1. Nu cred că un scriitor are vacanţă. Poate doar atunci când Dumnezeu hotărăşte să i-o dea prin hotărâri ineluctabile. Mă gândesc la momentul când îl (sau o) părăsesc puterile de a găsi cuvintele de care are nevoie pentru a se exprima.

Am atâtea proiecte pe şantier încât nu îmi doresc altceva decât sănătate şi putere ca să le duc la împlinire. Viaţa e scurtă, timpul care îmi stă înainte este mult mai redus decât cel pe care l-am parcurs deja, aşa încât trebuie să fiu atentă şi harnică.

2. Nu prefer mediul sătesc celui urban. Nu îmi petrec vacanţele la ţară. Sunt o asfaltofagă convinsă. M-am născut în bloc şi voi muri la bloc. Semănătorismul m-a plictisit încă din anii de şcoală. Toată această idealizare a mediului rural mi s-a părut şi mi se pare o dezgustătoare făcătură. Trăiască oraşul, forfota lui, asfaltul bulevardelor! Sunt amorezată de baia mea, de plăcerea pe care mi-o oferă duşul, de toaleta în care nu îngheţ iarna. Preferaţi noroaiele uliţelor? Agreaţi suspansul nopţii în care trebuie să vă bâjbâiţi pentru a ajunge la latrina din fundul curţii? Mă rog… preferinţele nu se discută. Iubesc anonimatul urban faţă de babele obraznice de la sat care trebuie să ştie tot: ce am mâncat, cu cine am mâncat sau de ce am mâncat? Singurătatea de la bloc nu mă sperie. Lumea mea e mult prea bogată, mă simt mult prea bine cu mine ca să mai am nevoie şi de o colectivitate care să mă sufoce cu normele ei. Thank you very much. No!

Am şi eu rude la ţară. Eram elevă la gimnaziu sau la liceu şi am mers la rude sau la prieteni, la ţară. Ba, mai mult, mi-am început cariera didactică în mediul rural. Cine a creat Mioriţa? Dar Meşterul Manole? Eu nu i-am întâlnit pe autorii lor în satele respective. Poate s-au ascuns de mine. Cred că de atunci am început să suspectez idealizarea mediului rural foarte la modă în cultura românească. Am văzut multă sărăcie, oameni care nu reuşeau să îşi hrănească pruncii cum trebuie, deşi munceau din greu, o igienă precară, alcoolism, brutalitate în comunitate sau în familie, un patriarhat agresiv şi ţanţoş. În mult prea puţine familii exista – îndrăznesc să spun că există încă – un orizont de aşteptare pentru copiii lor care să depăşească şcoala profesională. Astăzi, acest orizont de aşteptare s-a extins geografic (o slujbă în Italia sau Spania), dar nu neapărat şi calitativ. Datorită diferenţei de dezvoltare dintre ţări, o slujbă la un azil de bătrâni în străinătate este preferată aceluiaşi tip de loc de muncă în România.

Veţi spune că unele lucruri s-au schimbat. Confortul rural a mai crescut. Aşa este, dar nu peste tot. Ţăranii autentici, adică cei care locuiesc în mediul rural tot timpul – nu ţăranii de sfirşit de săptămână sau de vacanţă – refuză, de multe ori, canalizarea sau alte beneficii ale modernităţii. Nu pentru că nu şi-ar dori asemenea comoditate, ci pentru că ele sunt prea scumpe pentru buzunarul lor.

Nu, mulţumesc mult. Nu doresc un concediu la ţară. Cel mult câteva zile! Iubesc Clujul, am nevoie de bibliotecile lui, de instituţiile lui de cultură, de zarva lui. O cafea pe o terasă mă inspiră mult mai mult decât mediul rural. Nu rezist prea mult fără computer. În afara perioadei din an când bunicesc, scriu zilnic la computerul meu drag şi iubit. Biroul meu este precum pântecul mamei. De aici mă nasc.

3. Nu am prieteni din lumea celor care nu cuvântă din motive de protecţie sentimentală. Am avut un singur animal de companie în viaţa mea. A avut o viaţă foarte scurtă, iar când a plecat, am suferit de parcă mi-aş fi pierdut mama, tatăl, fratele, soţul. copiii. Toţi deodată… Am jurat că nu voi mai trece niciodată prin aşa ceva. Puterile mele sufleteşti sunt limitate şi trebuie să mă protejez. Hotărâre definitivă: no pets!

4. Impulsurile literare postmoderne se împacă foarte bine cu impulsurile sămănătoriste, atât de la modă azi. Sămănătorismul (actual) e un simulacru, iar postmodernismul se bazează şi pe simulacru.

Închei cu o chemare înflăcărată: Asfaltofagi din toată lumea, nu rataţi nicio ocazie de a vă petrece concediile în oraşele lumii!