Eugen Ciurtin

1. Vacanţă… Ce cuvânt misterios. Bănuiesc că este un codicil al cunoaşterii de sine. Asfalt! Aici, în „Patria Rosetti“, lunile iulie şi august au rămas destul de distincte. Percepi în fine asfaltul – denivelat, peticit, mâncat, cum l-a lăsat soarta şi clica celor care nu iubesc Bucureştii – şi te dedai, sub canicule, contemplării unei mări de acoperişuri ruginite. De care sunt, de ce să nu o recunosc, dependent, şi am devenit intratabil. Numai în curţile din jurul vechiului bulevard al Domniţei mai subzistă bazaltul cubic năpădit de buruieni, vară în toată splendoarea elocinţei ei. Depărăţeanu! Dac-ar fi după mine, aş migra imediat spre ce îmi povestea bunica la începutul anilor ’80 despre proprietăţile familiei dintre Bucureşti şi Ploieşti. Asta pot numai în amintiri indirecte. Va fi un al doilea an fără vacanţă, am promis asta colegilor din Institutul de Istorie a Religiilor, care cere mult de mâncare ca să ajungă ce este. Dar va fi şi Musica ricercata opus 5 la Sibiu, festivalul din oraşul natal al muzicianului Gabriel Bebeşelea, care dictează minuni pe oriunde trece. L-a consacrat centenarului lui Ligeti György. Şi sinesteziei.

2. a. Nu. Sunt aceleaşi. Începând cu scrisul de mână, fireşte. b. Aş putea răspunde: 29 de zile. Dar ar trebui să menţionez şi când s-a întâmplat asta. Şi mi-e ruşine. c. Da. Oriunde. Practic, oriunde. Ca în cazul tuturor celorlalte fiziologii.

3. Nu împac. Să rămână în tensiune. Să nu se niveleze. Chiar şi când scrisul nu e literar (la mine nu e niciodată). Orice gadget, orice device e decis antibucolic. Sunt postnatură obţinută din natură infiltrată în natură redevenită natură. Dar am exultat când am aflat că galopanţa arhiserverelor Californiei, cu tot ce presupune alimentarea noii industrii planetare a ChatGPT etc., e limitată de un factor la care nu te-ai aştepta: natură în stadiul iniţial şi imediat. Apa. Acele servere cât un cartier au nevoie de enorme cantităţi de apă pentru răcire. Nu funcţionează în afara apei. Sunt prea calorice. Într-un sens (mitologic), abia asta e liniştitor: elocvenţa neaşteptată a prizei pe elementele primordiale, care nu a fost încă întreruptă, când orice contact esenţial cu elementele pare întrerupt.

4. Aaa! E mai întâi Năucica, felină zeiţă în toată puterea cuvântului. Ea e atotştiutoare. Întrucât suntem prea intimi, nu pot detalia (cum să spun că mă poate trezi lingându-mi o pleoapă, după ce toată noaptea s-a cuibărit liniştită lângă mine?). Anul trecut a fost salvată şi Anais. Ea este încă mică şi nimic nu ştie. O ancestrală recalcitranţă i-a configurat mustăţi dezordonate, electrocutate de o mare mirare, pe care şi le poartă cu cea mai comică seriozitate şi abia după multe luni, într-o secundă de calin, Cristina a putut exclama: e pisică! Nu fusese limpede ce ar vrea să devină când se face mai mare. Amândouă pot dormi pe rafturi şi pervazuri sau pe scări în cele mai improbabile şi înduioşătoare postúri (există literaturi pentru asta), garantează ritmul lumii cu respiraţia lor degetar de îndată ce le-o simţi în căuşul palmei şi îmi asigură fără greş, fără întrerupere prezenţa naturii, când ea e aici indigentă faţă de anii din Thailanda şi India. Fără munţi, elefanţi, frangipani sau lotuşi, cele opt lăbuţe de tinere leoaice recapitulează acasă regnurile. De ce ar fi mai relevant în absolut indicele Dow Jones sau spectrul politic autohton decât o pisică traversând cu lenta ei suveranitate o încăpere, în misterioasa voie a ei? Animalul uman nu poate fi conceput în afara celorlalte animale. Estival sau nu, nici nu trebuie. În plus, pisica pe pian – cu o predilecţie a Năucicăi pentru partitura Strigoilor lui Enescu (a veneratului maestru clujean Cornel Ţăranu tocmai dispărut), in-folio cartonat pe care-i încape şi vârful tricrom al cozii – mi se pare un adevărat ideal tangibil al vieţii.