1. S-a discutat destul despre varianta Depără-ţeanu, dacă ar fi vorba de o vară sau de o verişoară (de) la ţară: deci, de departe, asfaltul acela de care ziceaţi Dvs. De Topîrceanu nu mă pronunţ.
2. Imposibil de renunţat la maşina de scris computer, aşa că nu cred că pot rezista vreo zi, dacă nu uit; bineînţeles că trebuie să scriu şi în alte ambianţe, nu este o alegere care să ne aparţină.
3. Simplu: atmosfera sămănătoristă în varianta de pensiune rustică nu este un scop sau un ideal al vacanţei – a fi pensionar, fie şi rustic, e o vacanţă? Astfel încât vacanţa este mereu în alt oraş, o evadare în oraş, ceea ce nu îi asigură vreun caracter postmodern.
4. Orice parteneriat există datorită precedenţelor.
Primele două pisici au murit: Suzy, în trei culori care se întâlneau în frunte, a trăit vreo 15 ani, începând cu primul an de după revoluţie, iar Tiri, ceacâră (un ochi albastru şi unul verde – am înţeles că a fost şi pe coperta unei reviste de pisici, fiind pozată pe ascuns, încă nu am reuşit să identific nr., nu fotograful), de fapt, a dispărut. Dar Frida – era epoca ABBA! – canişa neagră, a fugit mai întâi de la curtea unde fusese dată, spre marea tristeţe a unui copil. Aş mai evoca-o pe Miresică, marele caras de acvariu contemporan cu Suzy, care se pierdea în înotătoarele sale vălurite, semitransparente, şi care înghiţea orice gup, caras sau xipho mai mic – sau mai mare – din bolul său, cu unul s-a şi înecat.
Pisicile făceau nebuniile de pisică (în special: furau mâncare), câinele rodea picioare de mese şi de scaune, caiete şi manuale. Peştii nu făceau nimic.
Astfel încât parteneriatul actual continuă cu o nouă generaţie de gupi născută aici (adică se cam autogenerează), dar şi cu ceea ce nu a mai fost, doi canari într-o colivie, pe care nu au părăsit-o decât o singură dată, dintr-o întâmplare fireşte studiată, au întors fanta pe unde primesc grăunţe. Şi atunci, am impresia că doar unul dintre ei, care a fost recuperat în cealaltă cameră şi adus dum-dum înapoi. Acum, în calitate de tată, am observat că de obicei canarii fac pene, fulgi, scuipă seminţe şi adoră să se spele în fiecare dimineaţă, într-un loc special (apa trebuie mereu schimbată). Iniţial, au căpătat nume livreşti; Ovidiu şi Fabia (are un inel pe un picior), dar, între timp, au renunţat. O vreme s-a aşteptat producerea unui ou – cam pe vremea când se înmulţeau gupii; acum doar cârâie uneori noaptea (ce se aude? cine este?) sau izbesc provocator cu ciocul.
Pot fi „puişor-canari“, şi cu siguranţă vor fi, vom fi, aşa cum a observat Gabriela Melinescu; dar este sigur că vor fi scutiţi de soarta canarului Luciei Demetrius, adesea liber prin casă, dar prins într-un loc imposibil, între un perete şi un tablou, din care nu a mai putut ieşi. Din tablou.