Kocsis Francisko

1. Din păcate – sau din fericire? – nici nu ştiu de care parte să înclin balanţa dintre exclamaţie şi întrebare – nu sunt sfâşiat de astfel de indecizii, nu am de ales, trebuie să rămân la singura mea reşedinţă, în oraşul cu bunele şi relele sale, cu aerul greu şi asfaltul încins al zilelor caniculare, beneficiar, totuşi, al compensaţiilor confortului creat într-o viaţă. Dar în fiecare an facem una-două ruperi de ritm de viaţă şi schimbări de peisaj. Sunt zilele în care ne ducem în câte o staţiune, mai întâi la ape termale, apoi la aer de munte, în luna lui cuptor, pentru a ne hrăni iluzia că ne ocupăm de sănătate, fizică, dar mai ales psihică. E musai să faci asemenea cure de igienă, mai ales dacă eşti un citadin asediat de cohortele comandate de stres.

2. Nu, în vacanţă nu iau cu mine „instrumentele“, în aceste scurte întreruperi ale rutinei cotidiene doar citesc, fără a abandona însă deprinderile de-o viaţă, de aceea am nevoie totuşi de un „instrument“ de scris, de obicei un creion, dar nu-mi lipseşte nici pixul, pentru că îmi fac fişe de lectură la orice carte, notez paginile la care să revin, scot cuvintele vechi, care îmi plac foarte mult, câte o expresie frapantă ori vreo informaţie peste care nu se poate trece, o formulare aforistică de ţinut minte, o aporie, un paradox, deci apucături de cititor înrăit. Pentru că am de fiecare dată şi hârtie de prisos, nu ezit să notez şi câte o imagine, o metaforă, o idee, un vers (sau mai multe), dacă se întâmplă să am parte de aceste privilegii. În vacanţe nu am încercat niciodată să scriu, cred că asta ar însemna să stric farmecul zilelor „altfel“, să-i răpesc sufletului libertatea de a zburda, minţii plăcerea de a se preface lenevos. Aceste câştiguri sunt mai mari decât câteva pagini de proză ori o poezie, două.

3. Răspunsul de la prima întrebare e lămuritor: nu am ce împăca, doar cu mine însumi trebuie să fiu împăcat, ceea ce nu-i de fiecare dată uşor, nu am o fire de blazat, nu mi-e totuna cum se întâmplă lucrurile care mă privesc şi-mi influenţează viaţa. Ambianţa despre care amintiţi, cu o uşoară nuanţă de nostalgie, cum simt, n-o mai regăsesc, din păcate, în locurile prin care umblu, iar de căutat nu le caut în mod expres. Am dobândit câteva obişnuinţe, nu mai simt nevoia de a-mi bulversa existenţa cu aventuroase descălecări în locuri nemaiumblate. Asemenea tentaţii aparţin unei vârste pe care eu am lăsat-o cam de multişor în urmă. Dar asta nu înseamnă că nu sunt un om al timpului meu, implicat social şi literar. Şi modern, îmi place să cred. Adică pe măsura vremurilor, tendinţelor, expresiei. Şi chiar îmi place să cred, în mare secret, desigur, că scrisul meu va lupta destul de viguros cu uitarea şi în postmodernitate.

4. Aici v-aţi gândit la un căţel, un pisoi, un canar, vreun alt necuvântător. Nu am, nici măcar de pluş. Asta şi din cauza alergiilor cu care m-am procopsit în viaţă. Dar nu-mi înfrânez plăcerea de a admira în libertate „cuvântătoarele“ în alte limbi, limbaje, coduri de comunicare. Chiar şi o furnică mi se pare demnă de atenţie. Ne poate da câteva lecţii. Dar nu suntem destul de atenţi la preajmă, tocmai de aceea avem atâtea slăbiciuni omeneşti. Ar trebui să compensăm prin atentă observaţie pierderea acuităţii instinctului şi a simţurilor, dar comoditatea dată de iluzia superiorităţii e o piedică greu de învins.