REVISTA REVISTELOR

Revista Viaţa Românească ne-a obişnuit de multă vreme cu ţinuta sa elegantă şi cu rubricile sale constante, cu semnături acoperind spaţiul criticii, poeziei, prozei sau domeniul plasticii, al teatrului şi al filmului. Şi, de asemenea, cu editorialele scrise de Nicolae Prelipceanu, redactorul-şef, percutante şi pe teme profunde ţinând de actualitate, asupra cărora ne vom oprin în rândurile de faţă. Reţinem, în acest sens, editorialul din nr.5, Progres fără conservaţiune, pe tema limbii române vorbite din ce în ce mai rău, asaltată de schimbări care-i afectează prospeţimea şi culoarea pe care i le ştiam cândva şi ajunsă astăzi să capete „o patină cenuşie“, „uscăţivă“, conformându-ne „englezei americane“ aşa cum înaintaşii noştri se conformau, „prin anii ‘50, modei comuniste, cu haine prost croite, cenuşii şi şepci cât capacul de closet“. Rezultă, din toate, o „limbã română de azi tot mai redusă, tot mai apropiată de româna de lemn de acum câteva zeci de ani“. Ce ne aşteaptă, într-o atare situaţie: „strada va impune pînă la urmă limba vorbită şi, ceea ce e şi mai rău, şi pe cea scrisă“.

Incitant, şi în aceeaşi stilistică învăluită în ironie, este şi editorialul din nr. 6, Viitorul a şi trecut, asociat cu problematica desfăşurată în numărul precedent al revistei, analizându-se „Nebunia modei“, a trend-ului pus în dreptul oricărui „ins care bâiguie ceva de neînţeles“ şi în urma căruia ar putea apărea oricând „partidul bâiguitorilor“; caz în care bâlbâitul „ar deveni influencer, director de opinie şi poate, în nu prea mult timp, deputat, senator, ministru, prim-ministru, preşedinte. Mai tare decât Rică Venturiano în viziunea finală a lui Ipingescu şi chiar a lui Jupân Dumitrache. Şi nici nu mai are nevoie bâlbâitul nostru de vreun doctorat, plagiat“. În atare condiţii, „noi, cei care nu vrem să fim în niciun trend, cu noi ce-o să se întâmple?“, e întrebarea retorică pusă de editorialist. Răspunsul „e simplu: întâi vom fi marginalizaţi, dacă nu cumva suntem deja, deşi habar nu avem, apoi va avea grijă viaţa (sau perechea ei) să ne adune, lăsându-le locul liber vorbitorilor noii limbi politice şi sociale şi ştiinţifice. Nu, literare nu, pentru că de aşa ceva nu va mai fi nevoie, iar noua limbă nici nu are posibilităţi să se corupă literar“.

În aceeaşi notă satirică este, de asemenea, editorialul din nr. 7-8, Mândria de a fi român, pe o temă la fel de actuală, dată de „mizeria morală a societăţii înalte de la noi“, într-atât „de vizibilă încât îţi vine să-ţi dai foc în piaţa publică“, ilustrată prin situaţia învăţătorilor şi profesorilor „ieşiţi în stradă să-şi reclame drepturile, şi anume cel la o viaţă decentă“ – situaţie explozibilă până mai ieri şi încheiată în coadă de peşte. „Dar cui, cărui guvern şi cărui politicastru cocoţat în vîrful ierarhiei politice a acestei ţări îi pasă, căruia dintre plagiatorii instalaţi prin funcţii înalte îi mai e ruşine de ceva?“, se întreabă, între altele, Nicolae Prelipceanu. Răspunsul la astfel de întrebări se constituie, la noi, într-o o suită interminabilă de alte şi alte întrebări, odată cu mereu reluarea gândului bacovian ştiut: „O, ţară tristă, plină de humor…“. (E.F.)