Izolare, concentrare, intensitate

1. De pe la mijlocul lui iulie şi pînă la sfîrşitul lui septembrie, locuinţa noastră (a mea şi a lui Bogdan) de vară e undeva printre dealurile de lîngă oraşul Piteşti. Ne e vecină o pădure, de unde vin la începutul verii licuricii şi toată vara veveriţele. Dar am mai vorbit despre asta cu alte ocazii. E cu noi şi mama mea, care are acum 87 de ani. Vine pentru cîteva zile/ săptămîni şi sora ei, de doar 82 de ani, Meri. Bogdan stă cu noi cît poate, el are multe obligaţii în Bucureşti, iar fiica noastră, Danda, e, la vîrsta de acum, 100% urbană. Vacanţa – mai ales vacanţa! – înseamnă, pentru mine, izolare, concentrare, intensitate. Singurul loc unde nu scriu nici măcar un rînd este la mare. Acolo stau mai tot timpul în apă, că nu-mi place să fac plajă. Sub umbrelă, mai citesc. Dar n-am fost de ani buni la mare mai mult de o zi, două. La mare se petrece o desprindere totală. E interesant.

2. Ei, nici o zi fără laptop! De altfel, eu îl port cu mine tot timpul, chiar şi cînd mă deplasez pentru o perioadă scurtă şi ştiu sigur că nici n-o să-l deschid. Sînt ca melcul care-şi poartă cochilia. Acum cîteva luni eram în avion, mergeam la un tîrg de carte în Străinătate. La un moment dat a început să se zgîlţîie şi să tremure cam tare hardughia. Scriitoarea de lîngă mine era îngrijorată, dar mie îmi ardea de glume, i-am spus că-mi pare rău că am laptopul cu mine (adică munca mea de o viaţă!), că mai bine îl lăsam acasă, aşa… se cheamă că o să se termine de două ori! Of! Numai de umor negru nu-i ardea colegei mele. Dar scriu şi pe hîrtie, în viteză, adesea nu mai înţeleg ce-am scris, n-am răbdare să duc acolo frazele pînă la capăt. Hîrtia e mai mult pentru captarea ideilor care se plimbă ca peştii în apă prin faţa mea (în mintea mea). De fapt, dacă apare „energia“, nu mai contează unde sînt, pe ce scriu. În cîteva veri am mers în nişte tabere de „creaţie literară“ (la Ipoteşti, Sinaia, Orheiu din Republica Moldova), unde am scris la aceeaşi masă cu alţii, tineri poeţi/ tinere poete. Nişte experienţe extraordinare. Dar despre scris (singură sau cu alţii) altădată. Pentru ultima dintre formele unei cărţi (şi acum am mai multe cărora trebuie să le pun punct) e nevoie însă de linişte şi singurătate.

3. Bucolicul, sămănătorismul sînt nişte raportări (şi literare) depăşite în epoca noastră tehnologică sau… postumană, cum ar zice unii, în timpurile astea în care se vorbeşte despre ecopoetici, ecocritică (ecofeminism chiar!) etc. Sigur, alceva e… „retro-bucolicul“ (pun între ghilimele şi trimit la urbanii retraşi de prin oraşe)! Tehnologia şi natura nu mai sînt în opoziţie, ca altădată. Natura nu e doar ceva simplu, primitiv, o stihie, e şi un „templu“, vorba lui Baudelaire, plin de corespondenţe, de lucruri care, vorba poetului, îşi „răspund“. De copil eram copleşită de „textura“ înconjurimii – cromatică, materială, sonoră. De viaţa sub miile ei de forme! Dar îmi plac mult şi cărţile (poezie, proză, filozofie, albume de artă) care vorbesc în fel şi chip despre această viaţă în mii de forme! Îmi place şi natura ca atare, dar şi ca „reprezentare“. În poezie ţin mult la directeţe („a rose is a rose“, cum zicea Gertrude Stein), denotativul e adesea interesant şi intens conotativ. „A rose“… literalmente şi în toate sensurile, aici se potriveşte expresia lui Arthur Rimbaud. Mai multe despre asta în Cartea plantelor şi animalelor.

4. Să spun o poveste frumoasă şi adevărată. Anul trecut, la începutul verii, au ajuns la noi, la casa de vacanţă, doi căţeluşi dolofani. Cînd i-am văzut prima dată mi-a venit cuvîntul ăsta, pronunţat cu glas tare: „dolofanii“. Şi i-am adoptat. Au devenit Dolo şi Fani (fetiţe). Am rămas doar cu Dolo, după un accident în care Fani şi-a pierdut viaţa. Tot atunci s-a aciuat şi un pisoiaş, foarte tandru, căruia i-am zis Mau. S-au şi împrietenit, el şi Dolo. Fiind copii, cum ar veni, a mers. Dar a venit toamna, trebuia să-i plasăm unor binevoitori. Cînd ne-am reîntors pe deal în primăvară, după aproape un an, din mersul maşinii am strigat aşa, spre livezi şi pădure, fără nici o speranţă, numele lor: „Doloooo!“, „Maaaau!“. La cîteva minute după ce am oprit maşina în dreptul porţii noastre a apărut un cîine timid, dar dînd din coadă fericit. Mi-a stat inima în loc cînd mi-am dat seama că e chiar Dolo, crescută mare. După nici o oră a apărut şi Mau. Nu ştiu cum şi de unde. M-a impresionat foarte tare reîntîlnirea asta. În fiecare an am petrecut verile cu căţei sau pisici veniţi din pădure. Tuturor le-am găsit stăpîni. Am şi scris despre ei în cartea aia a mea cu plante şi animale.