LUCIAN BAN, UN SPIRIT DE JAZZ

• Foto M.P.

Luni, 12 Iunie, 2023. Mă îndrept alert spre una dintre străzile frumoase, cu istorie, din Cluj. O ştiam bine, locuisem acolo cu decade înainte într-un beci, un tânăr pianist de jazz cu multe vise şi planuri. Cu două zile înainte îl sunasem pe compozitorul Cornel Ţăranu să-i spun că Sunnyside Records a lansat Oedipe Redux, albumul în care eu şi violistul american Mat Maneri am re-imaginat opera Oedipe a lui Enescu pentru un octet de jazz cu voci – „Eşti un om curajos. Vreau, desigur, să ascult. Te aştept cu drag să povestim, şi te rog să aduci şi ultimile tale albume de jazz“.

Case vechi, aşezate, ce vorbesc de o altă epocă, se arată una după alta printre copaci, dar, laolaltă cu nostalgia personală, un alt gând apare, unul concret – Cornel Ţăranu a venit la fiecare concert de jazz al meu în Cluj din ultimele două decade. Întotdeauna prezent, cu o vitalitate extraordinară, dublată de o autentică curiozitate pentru practica artei jazzului. Unul dintre cei mai importanţi compozitori români postbelici şi unul dintre compozitorii esenţiali ai celei de a doua jumătăţi a secolului XX din Europa de Est era nelipsit la concertele de jazz. Cred că ştiu ce-l atrăgea pe muzicianul şi compozitorul Ţăranu la jazz – era misterul improvizaţiei ce deschide o nouă dimensiune în practica muzicală, una pe care muzica europeană a pierdut-o de mult.

Intru repede în casa în stil modernist, cu frontispiciu rotund, a familiei Ţăranu şi timpul se suspendă pentru două ore de conversaţie cu şi despre muzică. Descifrarea partiturilor lui Enescu, manuscrisul (încă needitat) al operei Oedipe, John Coltrane, dar şi Paul Bley, Caprice Roumain pour violon et orchestre finalizat şi orchestrat de Ţăranu însuşi într-un profund demers de arheologie culturală, apoi lucrarea Strigoii realizată de el, plecând de la nişte schiţe ale lui Enescu găsite în lada unui avocat din Iaşi… doar câteva din cele discutate într-un dialog ce părea să cuprindă mai mult decât era posibil. Marziale din Simfonia a 4-a a lui Enescu – „a fost oare Bentoiu mai conservator decât Enescu însuşi în felul în care a orchestrat şi finalizat lucrarea?“ Scurtă conversaţie pe marginea riscurilor, provocărilor şi criticilor la care te supui atunci când rescrii sau finalizezi lucrări ale unui geniu precum Enescu. Şi apoi, desigur, Bartók şi cercetările sale de antropologie muzicală în Transilvania. Ascultam de pe Iphone înregistrarea de pe cilindru de ceară a sursei originale a celebrului „Joc cu Bâta“ din Romanian Folk Dances şi zâmbim amândoi când auzim „ţipuriturile“ ţăranilor de acum 100 şi de ani pe care Bartók a avut geniul să nu le introducă în primul dans al suitei sale. Şi ascultăm versiunea pe care eu şi Mat Maneri am făcut-o în duo aceleiaşi piese care va apărea anul viitor pe noul nostru album „Transylvanian Dance“ şi mă bucur să-i văd privirea pătrunzătoare luminându-se la improvizaţiile noastre. Compozitorul Cornel Ţăranu e un veritabil spirit de jazz. Când au trecut două ore?

„Dragul meu, din păcate trebuie să plec la Academie unde are loc un concert cu lucrări de tineri compozitori, dar poate reuşim să ne mai vedem o dată? Vreau să ascult albumul tău şi să mai discutăm.“ Aud şi vocea Danielei Mărgineanu, soţia sa, care mă întreabă dacă mai pot să vin o dată? Desigur, răspund cu bucurie. Cu aceeaşi vitalitate, dl. Ţăranu sună după un taxi, îşi aruncă o geantă mică pe umăr şi ieşim pe uşă, eu realmente încercând să ţin pasul cu el.

Ne despărţim şi, mergând spre casa părinţilor mei, undeva lângă Someşul şerpuitor, îmi vine în minte un moment de acum poate zece ani din Brooklyn unde ascultam împreună cu Alex Harding, reputatul saxofonist bariton şi unul din colaboratorii mei esenţiali întru jazz, opera lui Cornel Ţăranu, Oreste-Oedipe şi remarca uimitoare a lui Alex „this stuff sounds like Sun Ra“. Ce anume poate să lege un compozitor de muzică contemporană din estul Europei de fascinantul Sun Ra, un creator de lumi sonore dincolo de graniţele terestre, liderul de orchestră ce proclama la începutul anilor ’60 – Space is the Place? Dacă mă gândesc bine însă, de la Arkestra lui Sun Ra la Ars Nova lui Cornel Ţăranu distanţa celestială e practic zero.

Marţi, 13 Iunie. Mă sună Cornel Ţăranu „Dragul meu, am ascultat albumul tău Oedipe Redux, mi-a plăcut foarte mult, sunt momente extraordinare acolo, dar am şi nişte întrebări pe care aş vrea să le discutăm. Când poţi să vii?“ Stabilim să ne vedem joi sau vineri şi îl rog să asculte şi albumul „de jazz“ Transylvanian Folk Songs realizat împreună cu Mat şi legendarul saxofonist şi bas clarinetist John Surman, unde re-imaginăm colecţia lui Béla Bartók de cântece culese în Transilvania la începutul secolului XX. Îmi stăpânesc cu greu bucuria că i-a plăcut ceea ce eu şi Mat Maneri numim the madness of Oedipe, unul dintre cele mai nebuneşti proiecte pe care le-am creat. „Da, joi e bine, te aştept cu drag şi desigur până atunci o să ascult şi albumul tău de jazz“.

Joi, 15 Iunie. Sună telefonul. Cornel Ţăranu. Dar vocea este a Danielei Mărgineanu care îmi spune că dl. Ţăranu a fost internat de urgenţă la spital cu o criză de pancreas, dar totul este ok. Se ocupă cel mai bun doctor de el.

Duminică, 18 Iunie. Zăresc în fugă postarea Sabinei Ulubeanu pe facebook şi nu îmi vine să cred. Nu se poate. Trebuia să ne vedem din nou. Nu e posibil. Sun şi e adevărat. Cornel Ţăranu nu mai este.

Despre compozitorul Cornel Ţăranu au scris şi vor scrie muzicologi, jurnalişti, instituţii. Despre fondatorul ansamblului Ars Nova – dedicat, să nu uităm, însăşi ideii de avangardă – vor scrie, sper, şi îl vor continua, cei ce trebuie. Despre profesorul şi creatorul de şcoală de compoziţie vor sta mărturie generaţii întregi de compozitori care au avut şansa să-l întâlnească. Muzica lui – cu adevărat extraordinară – va fi cântată şi, cu grija şi cu sprijinul comunităţii, va intra în circuitul cultural al lumii.

Dar pentru mine Cornel Ţăranu nu e doar toate acestea, ci şi altceva. Şi anume un spirit de jazz. Iar asta e ceva cu totul special. Pentru că jazzul ne învaţă să fim oneşti faţă de muzică şi faţă de noi. „Treat the music right and she will treat you right back“. Îmi voi aminti întotdeauna vitalitatea lui extraordinară, felul în care trăia în şi cu muzica, asemeni muzicienilor de jazz.

Sunt sigur că a ascultat şi albumul Transylvanian Folk Songs, dar nu voi afla niciodată ce i-au spus trei improvizatori reinterpretând cântece vechi de acum un veac din Transilvania. Dar ce ştiu sigur e că dl. Ţăranu iubea jazzul cu adevărat.

Despre oameni precum Cornel Ţăranu există o expresie în cultura americană care spune enorm cu doar câteva cuvinte – his was a life well spent.

Rest in peace, dear Cornel Ţăranu!