ION VARTIC, ULTIMA FARSĂ A LUI PETRU DUMITRIU (II)
Fac acum legătura cu romanul. „Comitetul Regional Constanţa“ e chiar Comitetul Judeţean de Partid evocat cu şedinţa respectivă în carte. Iar, fiind vorba de nişte activişti de partid, referirea la Canal trebuie înţeleasă ca fiind una la „Comitetul de Partid al Canalului“, pomenit în acest fel şi în roman. Activiştii par să fi fost mai sensibili decît cenzorii cărţii la secvenţa cu acea şedinţă învăluită în lumina „cerului de sînge“. De aici şi „ostilitatea“ şi „părerea negativă“ menţionate în raport. După cum, cred că aceiaşi activişti de la Canal nu au fost deloc mulţumiţi de capitolele întinse şi cam ambivalente despre societatea burghezo-moşierească a Vorvorenilor. Nu întîmplător, în ediţia din anul următor, adică din 1952, episodul cu şedinţa de partid dispare complet din carte. Postcenzura îşi face datoria.
Dar, de cele mai multe ori, asemenea secvenţe, cu dublu înţeles, specifice lui Dumitriu, treceau neobservate. De pildă, cu o farsă magnifică făcută cenzurii începe ultima parte, Tinereţea lui Pius Dabija, a Cronicii de familie. Fapt ştiut, pentru orice cititor serios al lui Petru Dumitriu, Pius Dabija, ca şi Prospero Dobre, sînt cele mai utilizate alter-ego-uri ale scriitorului. Aproape întotdeauna cele două personaje aduc cu sine elemente autoficţionale aparţinînd, în realitate, prozatorului. Astfel, Pius Dabija e întors recent în ţară după ce a urmat studii de arhitectură undeva în nordul Germaniei, aşa după cum Petru Dumitriu îşi făcuse studiile de filosofie la München. Amîndoi au origini sociale nesănătoase, provenind dintr-un mediu care este, totodată, şi burghez, şi oarecum aristocratic. Refuză, şi unul, şi altul, o carieră lucrativă respectabilă, în tradiţia familiei. Întrucît vor cu obstinaţie să devină artişti, ajung deci – cu un termen din roman – nişte „declasaţi“, care, în mod inevitabil, vor trebui să fie întreţinuţi. În lipsă de susţinător, amîndoi trebuie, însă, să se mulţumească, deocamdată, mai degrabă cu statutul de „artişti ai foamei“. „Efectiv, eu am început crăpînd, pur şi simplu, de foame (s.a.)“, va mărturisi, mai tîrziu, Petru Dumitriu. Cît despre Pius Dabija, acesta „mînca puţin şi prost, n-avea bani…; cînd îi era foame şi n-avea ce mînca, bea la pahare de apă, trei, patru, cinci, şi iar începea să lucreze; dar era mort de oboseală; şi atunci îşi dădea cu apă rece pe faţă şi pe ceafă şi îşi certa corpul: «Trage, mîrţoagă!». Şi dacă iar îl apuca somnul, îşi aprindea o pipă şi începea să tragă din ea, deşi pe stomacul gol şi înfometat îi dădea greţuri a doua zi…“. Nu întîmplător, în aceeaşi perioadă, Corneliu Baba vorbea şi el despre „anii foamei“.
În aceste momente critice, lui Pius Dabija i se întîmplă ceva ce, în realitate, cum vom vedea mai încolo, i se întîmplă şi lui Petru Dumitriu. În atelierul de sculptor al lui Pius Dabija are loc un fel de vernisaj improvizat al operelor acestuia, printre care „o Pasăre de bronz, cu ciocul în sus, cu linii curbe, aerodinamice, un Cap ovoid cu arcurile sprîncenelor abia indicate, ca şi nasul lung şi turtit, nişte Obiecte, numerotate Obiect 1, 2 şi 3, care semănau vag a mădulare omeneşti“ ş.a.m.d. Sculpturile, care trimit, evident, la opera lui Brâncuşi, îi satisfac pe criticii şi clienţii prezenţi întrucît pare că „Dabija e un spirit modern“; mai mult, un critic de artă din tînăra generaţie – personaj cu cheie – afirmă că „operele de artă trebuie să fie absolut noi“. Din întîmplare, însă, unul dintre vizitatori dezveleşte din cîrpe „capul mare şi gîtul de taur şi torsul titanic al unui Sclav (…). La prima vedere s-ar fi putut spune: un elev talentat al lui Michelangelo“. Cu excepţia unui singur invitat, ceilalţi sînt dezamăgiţi, dacă nu chiar stupefiaţi de apariţie, întrucît se dovedeşte că sculptorul nu se integrează, cu adevărat, în „marele curent al artei moderne“, ci se raliază „marii tradiţii“ materializate într-o „artă democratică“, una pentru un „public mare“ şi nu pentru un public restrîns, elitist. (În aceeaşi perioadă în care scria Cronică de familie, Petru Dumitriu era interesat, totodată, la rîndul său, de relaţia dintre tradiţie şi inovaţie, despre care a publicat mai multe eseuri, topite apoi în Germania într-o carte independentă numită Die Transmoderne.) Unicul musafir interesat de Sclavul lui Pius Dabija şi, deci, de o artă accesibilă, în egală măsură, şi unui „şofer de camion“, şi unui „profesor de estetică“, este un tînăr numit Rafael Gheorghiu, cu „tenul delicat, de fată, şi gene lungi şi ochi aburiţi de miopie“, „dar cu un fals aer nevinovat“, care circulă şchiopătînd prin atelier. Pentru că se făcuse tîrziu, toţi invitaţii părăsesc, pe rînd, locuinţa sculptorului, iar acesta închide uşa după ei şi se pregăteşte să se culce: „Era ora unu noaptea“. În clipa aceea, conform ritualului, „cineva bătu în uşă“. Pius Dabija, enervat, nu deschide imediat, în ciuda insistenţelor celui de afară, prefăcîndu-se că nu îl recunoaşte, deşi ştie prea bine cu cine are de-a face. Într-un final, „Pius începu să rîdă singur în întuneric şi se duse să aprindă lumina şi să deschidă uşa. În uşă apăru tînărul suav cu ochelari, Rafael Gheorghiu“. Sub acest nume de împrumut este creionat, în realitate, cu toată biografia lui de băiat de familie bună şi de june ilegalist, Paul Georgescu, activist la Secţia de Propagandă şi Agitaţie, în subordinea lui Leonte Răutu, şi „legătura noastră cu partidul“.
Am avut o bănuială că prenumele Rafael al acestui Gheorghiu trebuie să aibă o semnificaţie aparte. Confirmarea am primit-o de la alt scriitor, trăitor şi el sub un regim totalitar. Adică, de la Mihail Bulgakov. În anul – catastrofal pentru sine – 1928, acesta era complet interzis. Se gîndea la sinucidere, în vreme ce, al naibii!, din apartamentul de dedesubt, se auzea uvertura la Faust de Gounod. Halucinat, sinucigaşul şi-a zis: „… la disperatul Faust a venit Diavolul, la mine însă nu va veni nimeni“. Dar în prag s-a ivit, neauzit, „într-o şubă de diacon“, însuşi Diavolul, sub chipul editorului Rudolf Rafailovici. Cît ai clipi din ochi, echivocul editor îl publică pe scriitorul nepublicabil, căci, la Bulgakov, pactul literatului cu Diavolul are un sens total aparte: numai el înfăptuieşte miracolul, ştiind cum să înşele cenzura sovietică şi cum să îi salveze scriitorului, cît de cît, opera. Nu întîmplător, după ce Rudolf Rafailovici săvîrşeşte miracolul, brusc, editorul se desacralizează şi din „Rafailovici“ devine „Maksimovici“. E clar că Bulgakov voia să atragă atenţia, chiar prin această aparentă neglijenţă, asupra acestui patronimic şi a faptului că, deci, e vorba de îngerul Rafael pe dos.
La un alt nivel, şi Rafael Gheorghiu este, într-o lume răsturnată cu susul în jos, îngerul în chip de diavol, care, ca în Cartea lui Tobit (12, 12-15), are acces „înaintea Celui Sfînt“, adică înaintea Conducătorului: „Hai, Puiule, trebuie să vorbeşti cu el [cu Cărăuşu alias Nicolae Moraru, «unul din conducătorii Ministerului Artelor»]; nu vezi că crăpi de foame?“ De altfel, sugestia capitulării artistului şi a pactului cu diavolul – intermediat de „blajinul şi drăguţul Rafael“ – este străvezie: „… printre marile sale satisfacţii [ale diavolului în chip de înger – n.n.] era conştiinţa nemărturisită nimănui că a fost cel care l-a dus de mînă pe Pius Dabija peste răscruce (s.n.). Odată scrisese pe o bucată de hîrtie: «Sînt demonul lui», apoi rîsese singur şi rupsese hîrtia în bucăţele mărunte pe care le suflă pe fereastră“. Cum se vede, Petru Dumitriu speculează aici, distorsionînd sensul, semnificaţiile religioase legate de Rafael, care, conform tradiţiei biblice, este îngerul-călăuză, îngerul păzitor, intermediarul omului în relaţiile cu Dumnezeu. Asemenea jocuri ezoterice nu puteau trece decît prin mintea unui scriitor prins în menghina totalitară.
Ceea ce e decisiv pentru onoarea scriitorului nu e faptul că el a putut recunoaşte după ’90 că a semnat pactul cu diavolul, ci că el arată acest lucru chiar atunci, în momentul cînd făcea acest pact, adică în anii ’50. Nici măcar romanele „obsedantului deceniu“ din perioada următoare, a relativei liberalizări, nu au prezentat vreodată atît de clar pactul cu diavolul pe care artistul a fost obligat să-l semneze pentru a putea să scrie şi să publice în regimul comunist. Dacă cenzurii din 1956 i-a scăpat acest fapt, Paul Georgescu, ispititorul, nu s-a lăsat păcălit. În 1957, l-a împins pe foarte tînărul Constantin Ţoiu să publice în Gazeta literară un mic pamflet în care trufaşul autor al Cronicii de familie e asemănat, ironic, cu strămoşul său francez de la 1797, cu „aceiaşi zulufi căzuţi peste urechi, acum şi peste frunte“ ş.a.m.d.
Confirmarea indubitabilă a faptului că în partea a douăzeci şi patra a Cronicii… e vorba despre pactul cu diavolul se găseşte în subcapitolul 7 al capitolului I din partea a doua a romanului său autoficţional La Moisson (1989). În subcapitolul menţionat şi în subcapitolul 1 al capitolului II avem secvenţele perechi cu cele din Cronică de familie. În locul lui Pius Dabija, semnatarul pactului cu diavolul este însuşi Petru Dumitriu, protagonistul autoficţiunii semnate de Petru Dumitriu. Rafael, cu aceeaşi biografie, fizionomie şi şchiopătatul lui Paul Georgescu, e aici „Popaul, ou Poldy, ou même comme nom de guerre facétieux, Léopold. Je l’appellerai Paul“. Apare, însă, în La Moisson şi o variaţiune ca artă poetică pentru scriitorul duplicitar al regimului totalitar. Pentru că Dumitriu încă se încăpăţînează să scrie şi să publice în ţară, diavolul îi arată că i-a ghicit trucul în relaţie cu textele pe linie comandate de către activişti: „Tu veux tricher. Tu veux glisser ton récit dans leurs récits“. Altfel spus, în mai toată creaţia lui românească, Petru Dumitriu trişează, strecurînd mereu povestea sa subversivă în povestea scrisă, aparent fără fisură, sub îndrumare ideologică.
Interesant e că Paul Georgescu l-a vizitat cu aceleaşi intenţii de înger pervers şi pe Marin Preda. Aflăm despre această vizită din Viaţa ca o pradă: „Ai să vrei să scrii o nouă carte, crezi că n-o să fie complicat s-o publici? Cu Întîlnirea din Pămînturi ai nimerit pe o fază romantică, încă estetică, cu toate că ai văzut cum ai fost primit. Acum faza romantică s-a încheiat. Ce-ai să faci?“. Avertizat, Preda a făcut Desfăşurarea.
Cum, în Cartea lui Tobit, înainte să plece, îngerul Rafael le spune protejaţilor săi ca despre tot ceea ce li s-a întîmplat să scrie într-o carte, şi Dumitriu, şi Preda s-au conformat.