CRISTIAN VASILE, PENITENCIARUL RÂMNICU SĂRAT ÎN PRECOMUNISM

Nu s-a scris foarte mult în spaţiul istoriografic autohton despre sistemul penitenciar românesc de dinaintea instaurării regimului comunist. Pe de o parte, s-a spus despre penitenciarul de la Râmnicu Sărat că ar fi fost „una dintre cele mai groaznice închisori de izolare“ din România, pe de altă parte, au lipsit studiile solide care să îi documenteze existenţa, cel puţin pentru perioada de până la 1945. Intervalul precomunist a fost acoperit foarte precar din punct de vedere istoriografic (pentru ani întregi neexistând informaţii disponibile, în contrast flagrant cu atenţia mult mai mare acordată istoriei postbelice a sus-amintitului spaţiu carceral). Recent, datorită domnului Marius Neculae, originar chiar din Râmnicu Sărat, unde a fost director al Muzeului Municipal, a apărut cu sprijinul IICCMER un volum consistent care îşi propune tocmai să umple această lacună documentară – Închisoarea de la Râmnicu Sărat în sistemul penitenciar românesc (1862-1947), prefaţă de Florin Müller, postfaţă de Cosmin Budeancă, Editura Polirom, Iaşi, 2023, 375 pag.

Iniţial, lucrarea sus-amintită a fost o teză de doctorat ce privea doar perioada dintre 1900 – data intrării în funcţiune a noii clădiri a penitenciarului – şi 1945, însă din raţiuni bine motivate intervalul analizat a fost extins şi aceasta chiar dacă autorul era conştient de faptul că numeroase documente de arhivă de dinainte de Primul Război Mondial au fost distruse în contextul ocupării oraşului Râmnicu Sărat de către trupele Puterilor Centrale în decembrie 1916 (p. 25). Cartea rezultată îşi propune să fie o monografie a Penitenciarului de la Râmnicu Sărat surprinzând aproape nouă decenii din istoria închisorii, văzută ca parte a sistemului penitenciar autohton. Demersul său este foarte bine documentat şi încearcă să suplinească mereu lacunele de informare (unele generate de absenţa accesului la surse importante precum documentele din arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, instituţie rămasă în logica secretizării izvoarelor istorice de dinainte de 1989).

Volumul este structurat în şase capitole urmate de 26 de anexe documentare şi de 11 imagini reprezentând planuri ale închisorii, schiţe, matrici şi amprente sigilare. Primul capitol (pp. 39-62) tratează începuturile penitenciarului Râmnicu Sărat, de la 1862 la 1900, fiind o încercare temerară de reconstituire, mai ales în condiţiile în care sursele arhivistice nu sunt deloc generoase (cu o exprimare eufemistică). Capitolul al doilea (pp. 63-102) urmăreşte istoria penitenciarului în primele decenii ale secolului XX, de la inaugurarea clădirii propriu-zise a închisorii (cunoscută şi azi) şi până la modificarea cadrului normativ privind funcţionarea penitenciarelor prin legea din anul 1929. Remarcăm atenţia dedicată vizitei regelui Carol I la Penitenciar în anul 1901 la finele lui septembrie şi începutul lui octombrie (pp. 63-66). Capitolul al treilea (pp. 103-164) surprinde situaţia spaţiului carceral în anii 1930 şi 1940, insistând asupra evoluţiei numerice a deţinuţilor, fără a neglija însă contextul internaţional şi transformările prin care a trecut întregul sistem penitenciar. Utilizând intensiv îndeosebi fondul Penitenciarul Râmnicu Sărat, păstrat la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale din Buzău, autorul a reconstituit categoriile de deţinuţi în funcţie de: naţionalitate, mediu de provenienţă, stare civilă, etate, durata şi felul pedepselor, gradul de instruire, gravitatea faptelor atribuite ş.a.m.d. Demersul său a vizat inclusiv stabilirea raportului dintre deţinuţii condamnaţi (prin sentinţe date de instanţele de judecată) şi cei arestaţi preventiv.

Capitolul al patrulea – Penitenciarul Special Râmnicu Sărat (iulie 1938–octombrie 1940), pp. 165-194 – este poate cel mai provocator pentru că surprinde o secvenţă de istorie (politică şi penitenciară) foarte puţin cunoscută (de fapt, mai degrabă necunoscută), şi anume funcţionarea în paralel cu închisoarea propriu-zisă a unui aşa-numit Penitenciar special în timpul dictaturii regale (dar şi cu o scurtă prelungire sub regimul legionaro-antonescian). Capitolul al cincilea (pp. 195-236) este extrem de compozit oferind date preţioase atât despre clădirea penitenciarului, administraţie, gardieni, conducere, cât şi despre situaţia medicală, alimentară şi viaţa religioasă a deţinuţilor. Este secţiunea lucrării de unde iese poate cel mai bine în evidenţă diferenţa dintre normă şi practică. În teorie, cei încarceraţi aveau dreptul la o generoasă asistenţă medicală, precum şi la o alimentaţie aliniată unor standarde internaţionale, însă de multe ori aceste normative au rămas doar pe hârtie. În fine, capitolul al VI-lea surprinde diversele perspective asupra muzeificării şi memorializării penitenciarului Râmnicu Sărat, încheindu-se cu o analiză sigilografică (pp. 237-260), sigilografia fiind un domeniu de interes special pentru autor.

Demersul lui Marius Neculae este susţinut de numeroase anexe şi planşe; remarcăm şi foarte buna documentare din carte, autorul reuşind să studieze în mai multe arhive şi să parcurgă aproximativ 20 de fonduri arhivistice (din păcate, în pofida „revoluţiei arhivistice“, vădită mai ales după 2006-2007, anumite instituţii deţinătoare de arhivă precum Administraţia Naţională a Penitenciarelor au rămas opace în faţa solicitărilor legitime de acces la documente ale istoriei contemporane). Importantă în cazul lucrării datorate domnului Marius Neculae este coroborarea adecvată a surselor istorice disponibile şi dezvoltarea unei naraţiuni istorice credibile şi convingătoare, deşi pe alocuri multitudinea de date, cifre, statistici îl poate epuiza pe cititorul obişnuit. Nu lipseşte încercarea de lămurire a unor aspecte terminologice şi conceptuale (pp. 36-39). Autorul nu recurge însă la o simplă enumerare de cifre, date, statistici, ci încearcă să dea interpretările cele mai adecvate şi să emită ipoteze legate de situaţia arhivelor şi a registrelor cu arestaţi/deţinuţi, ajungând la concluzia că, în mai multe cazuri, aceste sus-amintite registre sunt incomplete, fiind în mod deliberat risipite, făcute pierdute.

Ni se par importante consideraţiile autorului privitoare la instituirea terorii de la nivel statal, fenomen care nu a fost o creaţie a puterii comuniste prosovietice de după martie 1945, ci s-a conturat încă din perioada interbelică. Nu a fost o orientare a tuturor guvernanţilor interbelici, ci mai ales a celor de la finele anilor 1930. Desigur, este semnificativ din acest punct de vedere atât faptul că, încă din 1936, autorităţile fac distincţia între deţinuţii de drept comun şi cei politici, cât şi iniţiativa lor de înfiinţare în vara anului 1938 a sus-amintitului penitenciar special de la Râmnicu Sărat (condus de către Inspectoratul General al Jandarmeriei şi devenit un soi de închisoare de lichidare fizică a adversarilor politici, în special a legionarilor), o inovaţie care depăşea cadrul legal, chiar şi pe acela al regimului autoritar carlist devenit o dictatură regală. Trebuie remarcat faptul că Marius Neculae surprinde şi momentele în care istoria Penitenciarului Râmnicu Sărat s-a intersectat cu secvenţe semnificative din biografia politică („încarcerată“) a unor personalităţi din spectrul totalitar precum Corneliu Zelea Codreanu, liderul mişcării legionare, şi Ana Pauker, fruntaşă a PCR din ilegalitate (amândoi au fost deţinuţi în această închisoare).

Nu putem decât să sperăm că lucrarea lui Marius Neculae va prefaţa cumva apariţia unui complex muzeal-memorial la Râmnicu Sărat. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc – care are în administrare fostul penitenciar – a anunţat oficial că la 8 mai 2023 a fost obţinută autorizaţia de construire pentru Memorialul „Închisoarea Tăcerii“ de la Râmnicu Sărat şi pentru Centrul Educaţional privind Comunismul în România, proiect finanţat de Uniunea Europeană, prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă.