Menuţ Maximinian

Pe dealurile străbunilor

1. Ideal ar fi să trăiesc pe dealurile satului natal – Dumbrăviţa, aşa cum au făcut şi străbunii mei. Aveau, pe lângă casa din vatra satului, o casă în câmp unde ţineau şi animalele. Îmi spunea bunica cum mama ei vedea, în nopţile de iarnă, lupul cum vine la fereastră. Coborau în sat doar la Crăciun şi făceau cu rândul pentru că animalele trebuiau hrănite, chiar dacă erau sărbători. Poveştile acestea făurite la lumina lămpii, cu imaginaţia bogată a ţăranilor noştri, le-am adunat în cărţile mele. Căci, cine mai are mituri ca ale noastre şi ritualuri care se păstrează până astăzi? Şi apoi, cine mai are personaje fabuloase ca pe Valea Ţibleşului unde fata pădurii cânta de răsuna până în vale, iar cu moroii, strigoii şi vârcolacii trebuia să fii atent pentru că, în miezul nopţii, la marile praznice, erau cei care stăpâneau crucile drumurilor. Din păcate, prea puţin reuşesc să stau în mijlocul acestor oameni frumoşi, să mă odihnesc pe fânul uscat din şura casei din câmp şi să mă bucur de roadele celor zece hectare de pământ care înconjoară această căsuţă şi care are de toate, de la meri, peri, până la struguri, nuci, dar şi porumb şi o mică grădinuţă cu legume. Unde mai pui că este şi un izvor cu apă limpede şi bună!

2. Întotdeauna am la mine un mic carneţel pe care notez anumite lucruri pe care le întâlnesc în drumurile mele. Aşa s-au născut reportaje şi poezii din deplasările de la Paris, Viena, Istanbul, până departe în New York sau la extrema cealaltă în Kuala Lumpur. Nu există zi fără computer sau telefon în viaţa mea, pentru că mă leagă un fir invizibil de acestea prin natura meseriei pe care o am, aceea de jurnalist. Dacă scriitorul îşi poate permite anumite pauze în care să-şi aşeze gândurile, jurnalistul, pe piaţa din ce în ce mai abundentă de informaţii, nu poate. Pentru că, odată ce o ştire este postată de un alt ziar degeaba o mai aduci şi tu în faţa cititorului. Aici concurenţa este mare, în funcţie de accesări având şi publicitatea pentru ziar. Vorbim de două lumi care pe undeva se aseamănă, ochiul jurnalistului ajutându-l de multe ori pe scriitor, însă tot jurnalistul este cel care-i răpeşte din timp scriitorului şi îl face să fie obiectiv, să tindă spre realitate, deşi lumea lui este una a ficţiunii. Biroul meu este unul în care doar gândurile contează şi-l port metaforic cu mine peste tot.

3. Cu toate că am călătorit în cele mai luxoase destinaţii, atmosfera rustică îmi este mai apropiată de suflet. Aşa cum îmi place să spun, mi-am luat satul în braţe şi l-am adus pe asfalt, iar impulsurile literare postmoderne nu au reuşit să-mi zdruncine rădăcinile. Dacă am câştigat cu scrisul meu, a fost pentru că am vorbit despre lumea aceasta ancestrală, despre curăţenia şi lumina ei. Ideală este o lume trăită precum străbunii noştri, din care s-au inspirat şi poetul George Coşbuc şi prozatorul Liviu Rebreanu, ambii mizând pe poveştile de acasă, din Ţinutul Năsăudean, şi câştigând.

4. Nu am un turn de fildeş estival pentru că, mai ales vara, sunt în mijlocul oamenilor care se întorc acasă din diaspora şi care se bucură de sărbători în comunităţile lor. Ca etnolog, sunt angrenat într-o serie de proiecte culturale care se întind pe întreaga durată a vacanţei. Însă nu consider că trebuie ca toţi, grămadă, să ne bronzăm în august pe malul mării, mai sunt şi alte luni, şi mulţi dintre noi iubim şi potecile munţilor. Bucuria mea este întâlnirea cu oamenii pe care să-i ascult şi cărora să le vorbesc despre rădăcinile noastre. Aşa cum s-a întâmplat şi de curând, la Madrid, unde la Institutul Cultural Român, la invitaţia Ambasadei României în Spania, am vorbit despre cămaşa tradiţională, element de patrimoniu în lada de zestre a românilor. Trebuie să ne promovăm tradiţiile, mai ales că le avem încă vii, spre deosebire de alţii care le reconstituie din cărţile de istorie. Crescând la ţară, am fost înconjurat nu doar de oameni, ci şi de animale care fac parte din familie, fiind iubite, iar la marile praznice, colacul de Crăciun sau cel de Paşti se împarte de către cei ai casei cu animalele din poiată.