MIRELA NAGÂŢ, … ASTFEL ÎNVING NOAPTEA

După un deceniu, Ioana Nicolaie se întoarce la poezie cu Noctiluca (Bucureşti: Editura Vellant, 2023, 120 p.), un raport de existenţă la 40+, o scrutare a acumulărilor de parcurs, care tematizează îmbătrânirea şi presimţirea morţii. E o lirică reactivă, spune autoarea, în care încap şi ecouri ale pandemiei, şi războiul ruso-ucrainean, şi vocile refugiaţilor.

Din 2000 încoace, volume ca Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Autoimun (care sondau o poveste de dragoste complicată, copilăria şi trauma trecutului sau un accident biografic, experienţa unei boli cronice) au fixat formula poetei: o voce gravă, o poezie cu orizont metafizic, un biografism pe alocuri mitologizant, diferit de mizerabilismul douămiist. Cu mici excepţii, mare parte din cărţile Ioanei Nicolaie se hrănesc din spaţiul acela fabulos, devenit marcă a scrisului ei, Nordul transilvan, cartografiat iniţial în poezie, apoi în romanele recente, între care vârful e Cartea Reghinei. Stilul ei se îmbibă astfel de un anumit ethos aspru, ardelenesc, distinct în literatura noastră, pe firul Slavici, Rebreanu, Pavel Dan sau, mai aproape, Marta Petreu cu romanul Acasă, pe Câmpia Armaghedonului.

Ce aduce nou Noctiluca în traseul poetic al autoarei? La o primă privire, detectăm renunţarea la scheletul narativ, vizibil în precedentele volume. Poemele devin independente, nu mai construiesc o structură compozită compactă. Apoi se schimbă şi decupajul realului, cu imagini ale cotidianului tehnologizat, cu maşini care rulează, peisaje citadine, ecrane, cabluri, utilaje, cu potenţial anxiogen, care codează deriva vârstei de mijloc. Instantanee ale prezentului, reformulări ale trecutului propriu cu cei unsprezece fraţi şi mama-eroină, miniscenarii ale vidului în pandemie, spaima existenţială, oroarea războiului sunt irizate de interogaţii retorice în care e subînţeleasă o transcendenţă nenumită.

Chestionarea sensului şi a viitorului face palpabilă chiar din primul poem al volumului angoasa: „cum de pot deschide ochii?/ cum de lumea e un film rulat pe rapid?/ cum de am pus friptura-n cuptor?/ ce barbarie, consum biologic ce ne va dovedi/ peste vreo sută de ani/ retardul“. Peste care se suprapune un al doilea strat: consemnarea degradării fizice şi neliniştea sfârşitului, în variaţiuni de felul acestora: „Noaptea-i un depozit/ de anvelope uzate/ nimic potrivit pentru deriva vârstei de mijloc//(…) ce sunt?/cum de trăiesc? De ce nu mă cutremur?// măcar de-aş şti/ ce-i de făcut// în încăperea de jos poate-i bine/ poate nu-ţi lipseşte nimic/ iar puiul de somn ţine/ cât o viaţă întreagă.“ Sau: „Într-o zi te trezeşti/ dar nu eşti acolo// cineva trânteşte o uşă/ cu tot cu faţa ta// ce tinereţe straşnică/ şi plină de putere/ se îndepărtează.“ Sau: „n-a fost tinereţe fără bătrâneţe/ de-o vreme numai fluturi uscaţi/ scap îndărăt/ cuiele au căzut de unele singure/ aproape fără zgomot// pe locul lor/ fără drept de apel/ e o mică bătrâneţe solidă.“

Acest examen de sine dramatic capătă o expresie foarte lapidară înt-un poem cum e La pachet, un veritabil document al interiorităţii, o poveste personală criptată, construită pe un efect aluvionar al enumerărilor: „Drumul de gândac,/ de gheaţă la streaşină,/ de cui în rugină, de bătaie,/ de bolovan, de picior rupt,/ de tigaie în cap,/ de caiet scris, de să-mi iau zilele,/ de lacrimă, de seninul ce crapă,/ de aproape viol, de vitrină,/ de haită, de examene“. Finalul introduce un alt treilea strat al eşecului uman – atomizarea, imposibilitatea solidarizării într-o lume despărţită între un eu şi un celălalt-spectactor impasibil: „de oameni care stau de jur împrejur/ pe fotoliu/ şi se uită, şi nu se dau îndărăt,/ nici când totul se rupe,/ când totul e numai sfârşit/ şi poate nici nu mai poţi/ respira“.

Dacă mai ales în proza ei autoarea atingea mize feministe implicite (când surprindea fie condiţia dificilă a feminităţii în satul tradiţional, din ultimii ani ai comunismului, fie tentative de viol recurente sau dificultăţi ale maternităţii), acum, în Noctiluca, vocea poetică e una neutră, aproape androgină. Nimic din mărcile cunoscute, douămiiste, în volumul recent al Ioanei Nicolaie: nici visceralitate, nici problematizarea corporalităţii. E drept, capitolul fusese bifat în titlul anterior, Autoimun, dar nu în sensul frondei identitare, ci ca examen al deteriorării fizice din cauza bolii.

Poeziile de dragoste sunt puţine în Noctiluca, atât de puţine că pot fi numărate pe degetele de la o mână, şi toate converg către ipostaza unui eros matur al cuplului solid, cu o expresivitate sobră şi nedeclamativă. Nici în urmă cu 20 de ani, în Poză retuşată, Ioana Nicolaie nu recurgea la exultaţii, la vreo retorică exuberantă. Amorul contorsionat, de tinereţe, are ca pandant acum sentimentul calm, statornicit, afectivitatea infuzată în gesturile banale, cotidiene: „Dragostea e o fotografie de la 1890/ cu doi tineri de la Cercul Polar/ ce-şi încălzesc unul altuia/ picioarele/ (…) viaţa trece oricum/ iar de picioare încălzite la timp/ n-are parte oricine/ după două decenii/ nimeni nu mai scrie despre iubire/ deşi pe coridorul străvechi/ atârnă aceleaşi tablouri// nu mă grăbesc/ dintre toate uşile/ zecile de uşi/ o deschid mereu pe aceeaşi“.

O altă secvenţă din acelaşi registru intră într-un dialog intertextual cu una dintre poeziile lui Mircea Cărtărescu din volumul Nimic, „A, la luna, la luna…“. În esenţă poemul cărtărescian vorbea despre solitudine, imagina o deambulare nocturnă, în care luna şi hitul muzical aferent deveneau un soi de simbol al vitalităţii şi-al erotismului, resuscitând amintirea unor „scene de dragoste în patul fleaşcă de lumină de lună (…) dureroase şi nebuneşti“. Contextul cărtărescian e următorul: „am luat-o agale, la 10 noaptea, pe şoseaua Ştefan cel Mare/ sub lună, căci septembrie a început/ cu lună, cu lună mare, galbenă, peste blocurile spectrale,/ cam unde sta Andrieş, vizavi de Poliţie… Luna/ era aşa mişto încât mi-a ars inima: prima dată am văzut-o/ după ani şi ani, căci omul matur/ nu poate să vadă luna.“

Hoinărirea aceasta se mută la Ioana Nicolaie pe fundal pandemic, cu obsesiile restricţiilor medicale şi de circulaţie, iar luna devine un semn tutelar al cuplului fuzional: „Luna izbeşte deodată/ e stare de urgenţă/ ne furişăm pe străzile cartierului/ măştile atârnă la încheietură/ (…) luna izbeşte deodată, a, la luna, la luna, ai scris/ într-un poem cândva/ fredonăm cântecul/ luna e o tipsie/ şi luna uriaşă se-ntinde peste/ Ştefan cel Mare./ (…) chipul omului din lună/ se desprinde şi coboară/ până se lipeşte de faţa noastră dublă/ ne umple mai întâi de lumină/ şi-apoi de tăcere.// numai cei ce seamănă/ pot tăcea împreună“.

Pe parcurs înţelegem că leitmotivul discret al cărţii e imaginea mamei dispărute în Japonia, evident o metaforă a morţii acesteia, care joacă şi rolul de liant între volumul de faţă şi precedentele sondări ale trecutului familial: „mama s-a mutat în Japonia/sub o boltă de viţă-de-vie/ unde un soare mic/ îi toarce încontinuu/ în braţe“.

Poemul final, care dă şi titlul volumului, deconspiră mesajul ascuns al cărţii, în termenii unei înfruntări între lumină şi întuneric, între bine şi rău. Noctiluca, un organism minuscul fosforescent din planctonul marin, codifică efortul propiţiator, punctual, la scara măruntă omenească, al fiecărui individ, după exemplul protozoarelor care „produc lumină fără s-o ştie/ şi astfel înving/ noaptea“.