Şi greierii se mănîncă, nu-i aşa?

E timpul să ne potrivim ceasurile cu vrăjitoarele din vechime

astfel vom aluneca dintr-un vis în altul cu lanţurile de la picioare

şi mîini devenite uşoare ca puful de păpădie

va înflori conştiinţa – mandală incandescentă –

spre centrul ei ne îndreptăm cuminţi precum oile în ţarc.

Nu-i aşa că va veni şi echilibrul la un moment dat

hei, ce bine va fi să ne apropiem

fruntea de pămînt în faţa zeilor de tot felul

să le primim trupul şi sîngele din uriaşe seringi.

Într-una din lumile visate vom duce pe creştet ca femeile dacilor

coşuri împletite doldora de monede imaginare

şi iubiri care ne ucid încet.

Vom reface supa primordială

din gîze şi păsări în care vom tăia valurile

precum peştii-sabie grăbiţi să atingă malul trezirii.

Şi greierii se mănîncă, nu-i aşa?

Toamnă

Teama mea cunoscută de încălzirea globală

creşte odată cu acest anotimp

ce loveşte în ulcelele ruginite atîrnate de copaci

dispuse într-o gamă bizară.

Sunetul atrage cîinii săbăticiţi de la stînele strălucitoare de pe boltă

veniţi să sfîşie carnea fanată a verii.

În spatele zidurilor roase de melancolie

în toate oglinzile s-a instalat o maşteră

ce întreabă mereu milogindu-se dacă mai sunt în lume zile

frumoase ca tinereţea ei de castelană

cu securea marelui vînător

deasupra capului.