Don Paterson s-a născut în 1963 la Dundee, Scoţia şi predă la Universitatea din St Andrews. A publicat nouă cărţi de versuri (dintre acestea, două conţin transpuneri din Antonio Machado şi Rainer Maria Rilke, Sonetele către Orfeu), trei de aforisme (cel mai recent, în 2018, The Fall at Home: New and Collected Aphorisms), două de studii (despre sonetele lui Shakespeare şi despre poezia lui Michael Donaghy), tratatul The Poem: Lyric, Sign, Metre (2018) şi volumul autobiografic Toy Fights: A Boyhood (2023). A editat (singur sau în colaborare) numeroase antologii, printre care (cu Charles Simic) New British Poetry (2004). Este, în plus, chitarist şi compozitor de jazz. Cei interesaţi pot consulta cu folos studiul monografic al lui Ben Wilkinson, Don Paterson (2021). În româneşte au mai apărut, în Poesis internaţional, nr. 2 (20)/2017, traduse de Vlad Pojoga, şase poeme din primele sale patru culegeri. Cele nouă poezii care urmează, cîte una din fiecare volum, încearcă să schiţeze profilul acestui scriitor important.

 

 

Poem

 

(după Ladislav Skala)

 

Nava s-a tot rotit pe marea-nvolburată

iar eu n-am mai putut răbda

aşa c-am închis ochii

şi m-am imaginat pe-o navă

trecînd o mare-nvolburată.

 

Femeia s-a-mpotrivit sub mine

iar eu n-am mai putut răbda

aşa c-am închis ochii

şi m-am imaginat făcînd dragoste

cu exact aceeaşi femeie.

 

Cînd am venit pe lume

am închis ochii

şi mi-am imaginat propria mea naştere.

Totuşi

nu mi s-au deschis ochii asupra acestei lumi.

– Nil Nil (1993)

 

Îndrăgostitul

 

după Properţiu

 

Bieţi muritori, cu horoscoape şi teste de sînge –

ce speraţi că e acolo? Chiar dacă avionul

aterizează-n siguranţă, de ce nu v-aţi întoarce

la casa voastră-n flăcări sau ruine, la nevasta ce-a tulit-o,

la copiii orbi şi-agonizînd în pătuţurile lor?

Chiar stînd nemişcat într-o cameră-ncuiată,

primejdiile sînt infinite şi imprevizibile.

Numai îndrăgostitul se preumblă pe pămînt

fără să-i pese de ceea ce sorţii-i hărăzesc:

 

ieşi prin urmare la iveală,-aproape ca şi cum

ai şti pe jumătate că astăzi eşti cel însemnat.

Femeia care privindu-se-n parbriz îşi şterge

plînsul uscat pe chip, o mască albă pe un băţ,

se vădeşte-a fi Atropos cu ochii cenuşii;

soarele-apune ca o rachetă; cerul se stinge;

drumul curge şuvoi; la marginea trotuarului

sufletele pierdute scîncesc şi-oftează ca nişte tromboane triste;

ambulanţa lunecă lin cu vela sa neagră –

 

cînd undeva, în cealaltă lume, ea îţi suflă

numele-nsufleţit iar de răsuflarea ei, tu simţi

dintr-odată că pluteşti: pe cămaşă, trandafirul

negru ţi se strînge, şi te strecori înapoi

în mulţimea care, alcătuită doar din oameni,

nu trebuie deloc să-şi amintească incidentul.

Numai un cîine plin de purici, legat de un grilaj,

care putea fi Cerber, sau Argus cel stăruitor,

asistă, cunoscînd marea lege de care ţi-ai rîs.

– God’s Gift to Women (1997)

 

Nimic

 

Deci locu-acesta magic va muri-mpreună cu noi?

Adică lumea-aceea unde-amintirea mai ţine

răsuflarea de-nceput a vieţii tale:

umbra cea albă a primei iubiri,

glasu-acela ce s-a-nălţat şi-a căzut

împreună cu inima ta, mîna

pe care visai s-o păstrezi într-a ta…

toate-acele lucruri dragi, dogorind,

ce ne-au devenit limpezi,

oare-au înseninat cerul lăuntric?

Lumea-aceasta întreagă va pieri atunci cînd murim,

viaţa-aceasta pe care-am înnoit-o-n felul nostru?

Creuzetele şi nicovalele sufletului

să fi lucrat pentru praf, pentru vînt?

– The Eyes: A Version of Antonio Machado (1999)

 

Lumina

 

Cînd am ajuns la căpătîiul său el deja orbise.

Treisprezece ani trecuseră, şi totuşi mintea mea

era la fel de-ntunecată ca-n ziua hirotonirii.

Acum nu mai aveam deloc ruşine. I-am cerşit lumină.

„Nu am fost oare învăţaţi că totul e amăgire?

Şi tu încă n-ai priceput că asta-i realitatea?

Nu există, prostule, lumină. Acum te-ai deşteptat?“

Şi-a izbucnit în rîs, iar mai apoi ne-a părăsit. Eram sfărmat.

 

M-am reîntors în cameră să îmi adun lucrurile,

cana de cerşit, roba şi potirul; preşul de rugăciune

am să-l las. Era-ntins acolo, răsfirat şi-nrămat

de un soare ce-asfinţeşte. Şi din pură obişnuinţă –

nu, nici măcar atît, din nimic, deoarece eram nimic –

m-am privit aşezîndu-mă jos pentru ultima oară.

– Landing Light (2003)

 

Fiinţă

 

Tovarăş taciturn al depărtărilor,

ştii că răsuflarea ta dilată spaţiul;

răsună – asemeni unui clopot pe Pămînt

de la-nălţimea grinzilor întunecate –

 

veghează-apoi ce-i trainic iar muşcînd din tine.

Învaţă devenirea din scoarţă-n scoarţă:

ce chin ţi-a fost de-a lungul vieţii cel mai mare?

Dacă-i amară apa, tu o preschimbă-n vin.

 

Prin simţuri noaptea n-o putem sonda, aşa că

fii înţelesul întîlnirii lor ciudate;

la-ncrucişarea lor, fii centrul cel iradiant.

 

Cînd lumea însăşi numele-ţi va da uitării,

spune-i tihnitului pămînt: eu curg.

Spune-i grăbitului pîrîu: eu sînt.

– Orpheus: A Version of Rilke’s Die Sonette an Orpheus (2006)

 

Prezentare şi traducere de George State

(Continuare în numărul următor)