ALICE VALERIA MICU, PERSONAJUL DIN CEAŢĂ

Diaristica românească a oferit momente memorabile atât istoriei literare, cât şi istoriei propriu-zise, mărturii fundamentale pentru o anumitã epocã. Jurnalul, specie menitã a învia ceea ce a fost uitat, depăşit, îngropat în subconştient, serveşte atât prezentului şi autorului, sub forma unei igiene mentale şi sentimentale ori unei eficiente pedagogii personale, cât şi viitorului şi celor ce ajung să-l citească. Ion Urcan ne oferă în Jurnalul său, recent apărut la Editura Şcoala Ardeleană, un „aide-mémoire“, aducând în prezent anii 1985-2020. Tomul, de dimensiuni impresionante, a fost îngrijit de soţia sa, Ileana Urcan, şi prefaţat de Ion Pop.

„Apoi, pe cine va interesa, ca obiect de lectură, jurnalul domnului Nimeni? Destinul meu de anonim dascăl de provincie este unul cât se poate de mărunt, de comun, de banal, de transparent şi de previzibil“, nota Ion Urcan în 22 septembrie 2007, la o zi după împlinirea a 52 de ani. E atitudinea constantă a autorului, poet şi critic, profesor de Limba şi literatura română, nedeprins cu prieteniile breslei literare şi rămas, în consecinţă, într-o zonă mai degrabă de umbră: „Nu vreau să spun că ar trebui neapărat să scriu mult, dar un ritm de cinci-şase texte pe an este infim. E prea puţin ca să fii prezent, astăzi, când argumentul cantitativ e o obsesie a celor care scriu, ca şi a celor care nu scriu./ ªtiu bine că snobismul cărţii pe an calendaristic, de care toţi sunt bântuiţi, e mai degrabă o prostie, dar asta nu mă justifică. Ar trebui să scriu nu doar ceva mai mult, ci şi mai bine!“, nota în 7 august 1985.

Teza sa de doctorat, dedicată operei literare a lui Ion Budai-Deleanu, e unul dintre cele mai relevante studii asupra autorului Ţiganiadei. Ion Urcan a publicat în timpul vieţii două volume de poezie, Ad usum Delphini, Editura Echinox, 1994, şi O seară la restaurant, Editura Charmides, 2016, iar postum, la Editura Şcoala Ardeleană, a publicat antologia lirică Secundele melcului, prefaţată de Ion Pop. Cu spirit critic rafinat, Ion Urcan a publicat în Echinox, Vatra, Apostrof, Familia, Tribuna, Cadran, Actualitatea de B-N recenzii literare şi cronici, interviuri şi traduceri.

Cele 600 de pagini de jurnal scrise de mână s-au materializat editorial în 1262 de pagini, tipărite în masivul volum. Îl descoperim aici pe Ion Urcan cu aplomb şi autoironie, nesigur pe calitatea şi valoarea scriiturii, modest, de o dureroasă luciditate, incapabil de compromisuri şi neiertător cu pactele făcute de alţii. După redactarea manuscrisului, Urcan le-a încredinţat spre lectură, nu neapărat integrală, profesorului său Ion Pop, temător de un eventual eşec. De fapt, sub spectrul fricii de eşec pare să se fi depănat întreaga sa viaţă: epoca sufocantă din perioada 1985-1989, condiţiile de muncă mizere, naveta, lipsa unui copil, neajunsurile materiale, sănătatea şubredă, deziluziile postdecembriste.

„Pe de altă parte, acest jurnal e genul de text care se constituie, prin efect de cumul, de compoziţie şi de elaborare, abia la lectura integrală. În alcătuirea lui se amestecă indisociabil, precum într-o reţetă culinară, ingrediente dulci sau amare, condimentate sau insipide, consistente sau evanescente, presărate cu vârful cuţitului ori turnate cu strachina, întregi şi crude ori terciuite, frământate îndelung şi lăsate să dospească, apoi rulate cu te miri ce umpluturi şi vârâte la cuptor. Dacă iei de ici-colo câte o bucăţică, rişti să ratezi adevăratul gust al preparatului şi să zădărniceşti strădania bucătarului. Dacă îmbuci o porţie simbolică, vei rămâne nemâncat. Dacă înfuleci tot, ţi se poate face lehamite./ ªi, oroare! Dacă, după ce-mi va citi cele 600 de pagini, d-l Pop sau alt cititor de probă va constata că a pierdut vremea?“

Ion Urcan se dovedeşte de-a lungul acestui jurnal un om cu o formaţie intelectuală temeinică, cititor zăbavnic al operelor din cultura română şi universală, metabolizând nu doar informaţie, ci şi ilustrând stil, rafinament, aplomb, astfel încât nu puţine sunt paginile ce oferă satisfacţie de lectură, arãtând, prin calitatea literară a notaţiilor şi prin simţul ironic, sensibilitatea cu care a traversat experienţe traumatizante, neîmplinirile zilnice: „Aseară, după ce ne-am întors acasă cu nostalgia progeniturii – nedeclarată, desigur –, la radio se anunţă că şeful statului, nemulţumit de indicele natalităţii, vrea să mai înăsprească în acest sens constrângerile, şi, printre alte «măsuri», va spori şi «contribuţia fixă a persoanelor fără copii». Ne mai lipseşte peticul de pânză cusut pe haină, apoi închisoarea sau lagărul“, noteazã în acest sens.

Ceea ce se vede în fiecare pagină e lupta constantă pentru un strop de normalitate. Recursul la trecut era adesea arma cu care diaristul îşi reprima durerea de a nu fi avut copii, suferinţele sale şi ale soţiei, din acest motiv, fiind recurente în paginile jurnalului. Neiertător cu sistemul politic odios, cu mizeria morală şi intelectuală în care se complăceau mulţi, Ion Urcan scrie în jurnalul său despre frig şi foame, despre întreruperile în furnizarea curentului electric, cozile la alimente, despre radio Europa liberă, precaritatea bunurilor de larg consum, activişti de partid, precizând, în ziua când împlinea 31 de ani că „singura certitudine a zilei sunt lipsurile“. Diversul cotidian, amănuntul familial, mediul didactic, şcolărimea tot mai puţin interesată de carte, mediul cultural, marginalizarea umanioarelor sunt comentate, analizate în contextul realităţii politice, sociale, culturale. Ironia e uneori muşcătoare şi judecata crudă: „Dacă cititorul cu cap de sfeclă n-ar fi ademenit prin stratagema postmodernă şi n-ar pune deloc mâna pe carte, ar rămâne oare mai edificat? Mai autentic? Pornind de la această ipoteză optimistă şi minimalistă, putem totuşi spera că grăuntele de muştar al curiozităţii intelectuale, favorizat de comentarea operei în presa literară, de cultivarea ei în şcoală, va oferi napului-cititor o şansă de ieşire la liman. (…) Cum bine spunea Sandu Vlad, în literatură nu mai au ce căuta semidocţii şi amatorii“. Acestor amãnunte pline de amãrãciune, li se adaugă latura confesivă a unor pagini, grefate pe sensibilitatea sa, bucuria de a scrie, lecturile sistematice, viaţa scriitoricească, întâlnirile cu scriitori care vizitează judeţul şi a căror operă o comentează. Dincolo de viaţa personală, de afecţiunile cronice, de frustrările locuirii într-o provincie culturală, morală şi spirituală, transpare structura unei conştiinţe-martor, care notează, critică, judecă, face propuneri de îndreptare a lumii celei strâmbe, notează fapte de viaţă, dramele copiilor din şcoală. Profund dezgustat de educaţia tot mai precară pe care o constată în jurul său, Ion Urcan are acea demnitate şi seriozitate ardelenească de a nu-şi expune în public neajunsurile materiale, lipsurile cotidiene şi se plânge doar în jurnal: „Ileana, profund dezolată de întâlnirea cu profesorii şi cu unii colegi, pe care-i găseşte lamentabili, îmbătrâniţi, înfrânţi de mizerie, acaparaţi de griji meschine. Noi nu vorbim niciodată cu alţii despre faptul că nu avem ce mânca, despre lipsa banilor, despre grijile noastre zilnice“. Sunt aici scene demne de un scenariu despre acest deceniu opt, cu secvenţe tragi-comice, alternate de unele pline de lumină, de frumuseţea naturii sălbatice, de performanţa de a nu se pierde prin meandrele învăţământului din mediul rural, graţie cărţilor şi voinţei puternice de a nu ceda.

Întreg parcursul biografic e punctat de mărturii emoţionante: „Fără oamenii de la Echinox, aş fi trecut, probabil, în mod inutil prin facultate, primind o diplomă“, ori de duioase amintiri, de splendide descrieri ale satului natal, cu certe valenţe epice, ceea ce face din acest jurnal un roman sui generis. Nu lipsesc comentariile ample pe marginea cărţilor citite recent, sau a revistelor, astfel că prin ochii lui Urcan pătrundem în atmosfera literară a ultimilor ani ai deceniului opt, unde trăiesc, scriu, publică, se vizitează, lansează cărţi, dialoghează, critică autori precum Bedros Horasangian, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Marta Petreu, Nicolae Manolescu, Alexandru Muşina, Mircea Nedelciu, Ion Mureşan, Alexandru Vlad, Viorel Mureşan, Andrei Pleşu, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Mircea Cărtărescu, Ion Stratan şi alţii. După momentul decembrie 1989 şi transformările din scocietatea românească, jurnalul nu-şi schimbă structura şi ritmicitatea. Privirea lucidă a autorului ne aduce astfel în prezent două decenii din istoria recentă, din perspectiva unei existenţe aparent banale, dar care a dăruit cu luciditate şi generozitate, vulnerabilizat de boală şi de suferinţele neîmplinirilor, o ultimă lecţie de viaţã. Se contureazã, ca atare, din ceaţa rememorării ultimilor 35 de ani de viaţă şi din activitatea lui Ion Urcan, un remarcabil scriitor care şi-a tratat propria conştiinţã ca pe o profesiune de credinţă.