LA MULŢI ANI, ANDREI ŞERBAN!

• Andrei Şerban la repetiţii, în 2008, la Teatrul Naţional din Cluj.

„Când eram copil şi mă credeam Toscanini, dirijând frenetic în oglindă sute de oameni, doream, fără să ştiu, să fac parte dintr-un grup, să caut împreună cu alţii, să nu fiu singur. Mi-au trebuit toţi aceşti ani ca să ştiu de ce am nevoie de alţii. Atunci nu ştiam, dar acum ştiu. De unul singur nu pot să fac nimic. De aceea am ales teatrul.“

(Andrei Şerban, O biografie, Polirom, 2006)

„Am spus că această laudatio ar trebui să poarte numele Nouăsprezece trandafiri pentru Andrei Şerban. Şi iată de ce. Pentru că, tot în aceeaşi perioadă, a creării Trilogiei sale greceşti, printr-o coincidenţă misterioasă, cel care era atunci cel mai mare istoric al religiilor, Mircea Eliade, a scris patru povestiri dedicate spectacolului de teatru, dar unui spectacol de tip aparte. Definiţia programatică a acestuia o găsim la regizorul Ieronim Thanase din povestirea Nouăsprezece trandafiri: «Spectacolul dramatic ar putea deveni, foarte curând, o nouă eschatologie sau soteriologie, o tehnică a mântuirii». Altfel spus, o soteriologie teatrală. Or, sensul transestetic al acestor montări imaginare, ca al întregii activităţi superioare a regizorului Şerban, se îndreaptă exact spre această ţintă, spre ideea de a revela realitatea esenţială, care este camuflată de realitatea de toate zilele. Acel regizor – care este descris în trei din cele patru povestiri ale lui Eliade (între care şi cea numită Nouăsprezece trandafiri) – spune în felul său ceea ce spune Grotovski şi ceea ce repetă, obsesiv, şi Şerban: că actorul şi regizorul trebuie să uite tot ceea ce au învăţat, să treacă de la o uitare voită, adică de la faptul de a se goli de toate prejudecăţile artistice şi manierele de joc cu care s-au contaminat, să treacă deci de la această uitare voită la voinţa de a lua totul de la început, pentru a reinventa arta dramatică, dar în sensul găsirii unei soluţii de salvare, de soteriologie umană, prin intermediul actului spectacular. De aceea, regizorul lui Eliade, Ieronim Thanase, ajunge să-şi monteze spectacolele lui «transistorice» într-un spaţiu neconvenţional, adică într-un soi de «hangar», de «uriaş hambar», aflat în plin câmp, fapt ce-mi evocă mult râvnita «hală» a lui Andrei Şerban. Apoi, pentru a-şi realiza spectacolele, Şerban declara, încă din 1969, că «eu am nevoie acum de un alt climat, de climatul unei echipe», al unui grup de actori închegat în jurul unei idei, iar nu pe baza statului de funcţiuni rigid şi aleatoriu al teatrului instituţionalizat de tip vechi; e tocmai ce urmăreşte şi îşi creează şi regizorul lui Eliade. Şi, pe deasupra, pentru că asta m-a surprins şi mai tare, Ieronim Thanase, regizorul şi actorul din aceste povestiri, este un tip înalt, expresiv, svelt, hieratic şi, totodată, agitat, având, spune Mircea Eliade, o eleganţă auster-romantică de tip Byron sau Puşkin. În fine, Ieronim e, în sens mistic, un învăţător înconjurat de ucenici, un propovăduitor al soteriologiei teatrale. Şi la el mă gândeam, când, în seara de 10 iunie 2005, îl priveam pe Andrei Şerban vorbindu-le tinerilor despre teatru, în Casa Tranzit, fosta sinagogă clujeană de pe malul Someşului.“

(Ion Vartic, Laudatio, cu ocazia acordării, lui Andrei Şerban, a titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai, în 7 iunie 2006.)