MIRELA NAGÂŢ, SUPERWOMAN, ÎN VIAŢĂ ŞI PE SCENĂ

Pentru biografia romanţată Marioara Voiculescu. Mareşala teatrului românesc (Iaşi, Polirom, 2022, 236 p.), dedicată marii actriţe din secolul trecut, Alina Nelega a avut la dispoziţie un material generos (o poveste de viaţă uluitoare, cu triumfuri artistice, iubiri zbuciumate, dar şi cu suferinţă şi lipsuri în timpul comunismului), şi, mai ales, o voce deja constituită a personajului, care nu mai trebuia inventată. Marioara Voiculescu a ţinut jurnal, şi-a scris memoriile, iar o selecţie din aceste pagini a apărut în 2011 în tiraj redus, sub îngrijirea Floricăi Ichim şi a Oanei Borş. (Şi e strigător la cer că între timp manuscrisele s-au pierdut!) Vocea impetuoasă a actriţei, patetică pe alocuri, dezvăluie o personalitate puternică, „care-şi protejează imaginea“, spune Alina Nelega, o divă cu cochetării previzibile şi cu o înaltă conştiinţă artistică.

O lectură în paralel a memoriilor şi a romanului Alinei Nelega face foarte transparente opţiunile biografei pentru profilul actriţei din perioada ei de maximă efervescenţă creatoare, care s-a suprapus, de fapt, peste faza de modernizare a teatrului românesc sub influenţa unor nume ca Alexandru Davila, Paul Gusty sau Soare Z. Soare. În memorii impresionau mai ales confesiunile din a doua parte a vieţii, notaţiile sporadice cu pregnanţă frisonantă, căci actriţa fusesese marginalizată de comunişti şi trăia precar. E un răstimp care în cartea Alinei Nelega se vede mai ales prin ochii securiştilor, care au urmărit-o pe Marioara Voiculescu şi pe fiul ei, Paul, căci autoarea s-a documentat inclusiv în arhiva CNSAS.

Scena îi adusese Marioarei Voiculescu nu numai bogăţie, ci şi rafinament sufletesc, iar răbufniri retorice de felul celor pe care le consemnează în februarie 1955 arată care era dimensiunea intimă a colapsului uman şi social: „Doamne, oare mai există în lume un vapor? Mai există Italia? Mai există insula Capri? Mai există minunatele «Bougauvilliers» din Alger? Mai există o rochie frumoasă? Voi mai pune pe părul meu o pălărie frumoasă creată de o casă mare de mode? Voi mai pleca vreodată în străinătate? Mă voi mai sui cândva în vreun Expres-Orient sau în vreo cabină de lux pe vreun vapor ce pleacă în croazieră? Voi mai trăi vreodată într-o casă elegantă, cu mobile scumpe şi frumoase, după placul meu? (…) Mi s-au terminat rochiile pe care le port de 10 ani. Oare există o altă viaţă, în altă parte?“

Diva cu o frumuseţe interiorizată (cum o arată puţinele fotografii rămase), iubită de public, a făcut avere din teatru, dar a şi pierdut-o, a muncit cu râvnă de workaholic. A fost un talent precoce (descoperită de Zaharia Bârsan, a intrat cu dispensă la doar 14 ani la Conservatorul de Artă Dramatică), s-a bucurat de aprecierea şi prietenia Reginei Maria, a fost prima femeie din România de după Primul Război Mondial care a condus o companie de teatru şi prima care a înfiinţat o casă de producţie de film. A făcut un copil din flori foarte tânără, după care a avut mai multe căsnicii, şi-a văzut marea dragoste, al doilea soţ, murind într-un accident de maşină, iar după venirea comuniştilor la putere, din cauza refuzului de a se înregimenta, a trăit departe de scenă trei decenii, în condiţiile în care teatrul fusese centrul vieţii ei, sau, după cum apare în memorii, copilul, casa, biserica, dumnezeirea. Pe scurt, Marioara Voiculescu a trăit ca o femeie modernă, stăpână pe destinul ei, care şi-a devansat epoca, iar uşoarele accente feministe pe care Alina Nelega le strecoară în discursul actriţei nu sunt deloc inadecvate. La 1900 şi un pic, femeile nu numai că nu puteau vota, dar nici alte drepturi banale azi n-aveau, cum ar fi acela de a-şi deschide un cont în bancă. O puteau face doar cu girul bărbatului din familie şi înţelegem de ce pentru actriţa care se îmbogăţise din turneele prin ţară această limitare era neplăcută.

Printre rânduri, putem citi în temperamentul energic al Marioarei Voiculescu şi nişte determinări psihologice mai adânci. Alina Nelega nu insistă cu „abisalităţi“ şi lasă cititorul să cuprindă traseul traumatic formator, de la divorţul părinţilor în copilărie, abuzul fizic suferit din partea mamei vitrege (care, în plus, bolnavă de ftizie, încerca s-o contamineze), la statutul de întreţinător de familie la doar 14 ani când începe să asigure traiul mamei, cu banii câştigaţi dintr-un prim turneu cu Nottara, şi la cel de mamă adolescentă, cu copil din flori, la nici 18 ani. Pentru tot acest bagaj dureros, Alina Nelega reţine din jurnal un gest care trădează fondul anxios, rosul compulsiv al unghiilor, mascat obligatoriu cu mănuşi elegante.

Dacă există un fir roşu al poveştii, acela e dăruirea totală a Marioarei Voiculescu pentru arta ei, asta însemnând roluri înşirate pe bandă rulantă, repetiţii istovitoare, crize de epuizare fizică, îndrăzneala de a experimenta (a făcut istorie jucând-o pe Salomeea lui Oscar Wilde în 1922, în arena circului Sidoli, à la Reinhardt). Iată cum descrie artista ritmul infernal asumat la un moment dat ca actriţă şi manageră de companie teatrală privată: „Repetam de dimineaţă până seara, seara jucam, noaptea învăţam rolurile şi trebuia să-mi rămână timp să mă ocup de maşinişti, de tâmplari, de gazete şi gazetari, de montările pieselor, de traducerea pieselor, de regizori şi să mai găsesc timp să sar într-un express orient şi să fug la Paris pentru câteva zile ca să văd 2-3 piese noi care treceau în premieră şi să văd dacă convin trupei mele ca să iscălesc contractul cu Societatea autorilor dramatici francezi şi-apoi, întoarce-te şi ia-o da capo.“

Însă devotamentul pentru scenă a însemnat mai ales neacceptarea compromisului artistic. Aşa s-ar explica, de altfel, şi refuzul ei de a apărea pe scenă în comunism. Artista n-avea păreri politice tranşante, iar demisia ei de la Naţionalul bucureştean fusese cauzată de grosolănia directorului Zaharia Stancu, care-i vorbise obraznic. Comuniştii au curtat-o ulterior, dar ea a respins colaborarea, pentru că, în fond, îi repugna impostura intelectuală a noii arte socialiste.

Două episoade biografice merită cu precădere amintite prin caracterul lor surprinzător. Unul ţine de formarea de tinereţe şi are un aer destul de excentric pentru cititorul de azi. Aflam că la iniţiativa lui Alexandru Davila, director al Naţionalului bucureştean, Marioara Voiculescu şi-a desăvărşit educaţia sub influenţa membrilor unuia dintre cluburile din high life-ul bucureştean, Clubul Tinerimii Române. Domnii se angasajeră să nu iniţieze vreo tentativă de seducere a tinerei şi împreună cu soţiile lor făceau pregătire muzicală, literară şi de bune maniere cu frageda actriţă. Iar mesele săptămânale ale membrilor clubului cu pupila lor deveniseră adevărate sesiuni de recapitulări şi examene orale.

Celălalt capitol existenţial e unul dureros şi are legătură cu momentul primului război mondial, când Marioara Voiculescu, rămasă sub ocupaţia germană la Bucureşti, joacă alături de unii colegi, negociind şi înfruntând restricţiile cotropitorilor. Ulterior, această opţiune a fost judecată de o parte a publicului, încât s-a ajuns chiar la un moment tensionat, o primire cu proteste într-un turneu la Iaşi, de care n-ar fi fost străină rivala Maria Ventura. La scurt timp apoi, actriţa pleacă din ţară, decisă să renunţe la teatru şi la România. Îşi vinde casa şi toate bunurile şi rămâne o vreme în străinătate.

În memorii, Marioara Voiculescu nu se plânge de tratamentul de care a avut atunci parte, ca victimă a unei campanii de presă care-o înfiera drept „duşmancă a poporului“. Iar în biografia romanţată Alina Nelega trece episodul succint sub forma unei relatări într-o scrisoare către Regina Maria. Şocul trebuie să fi fost însă mai serios decât voia să lase să se creadă, de vreme ce consecinţa a fost autoexilul.

Această biografie romanţată, născută din întâlnirea dintre o prozatoare de mare clasă ca Alina Nelega şi un destin dramatic ca al Marioarei Voiculescu, e una dintre reuşitele colecţiei de la Polirom. Nu redă doar traseul concentrat şi bine documentat al divei din interbelic, ci vine şi cu rezolvări stilistice izbutite, cum ar fi jocul cu perspectivele narative, care trec de la persoana a treia la un „tu“ complice şi confesiunea epistolară.

Pe fundal, vedem lumea scenei din prima jumătate a secolului trecut, iar observaţia care se impune e una pesimistă, aceea că meteahna politicului în teatrul românesc, care persistă şi azi, e foarte veche. Când Alexandru Davila revoluţionează nu numai stilul de joc, ci şi aerul Naţionalului şi renovează cabinele actorilor, lojele spectatorilor, când investeşte în toaletele luxoase ale actriţelor şi în decoruri fastuoase, când transformă mersul la teatru în experienţa cea mai şic a momentului pentru bucureştean, o face accidental, pentru că are bugetul şi sprijinul politic necesare. Aşa că nu-i de mirare că testamentul artistic al marii actriţe Marioara Voiculescu e o pledoarie pentru … teatrul independent.