ŞTEFAN MELANCU, MAGDA CÂRNECI, DE LA ENTROPIE ŞI VIZIONARISM POETIC LA O METAFIZICĂ A FIINŢEI

După debutul din 1980, cu Hipermateria, primit entuziasmant de către critica de întâmpinare, urmat de volumul O tăcere asurzitoare (1984), receptat la aceeaşi cotă valorică, Magda Cârneci a contat permanent ca un nume de primă mărime al poeziei actuale. Şi aceasta în ciuda neincluderii sale, suprinzătoare, în Antologia poeziei generaţiei ‘80 a lui Alexandru Muşina, din 1993 (una de referinţă pentru perioada respectivă) – între timp, poeta publicând, anterior antologiei în cauză (în 1992), un al treilea volum, Haosmos, printre cele mai importante, dacă nu cel mai impozant, din întreaga sa poezie. După acel moment, Magda Cârneci şi-a publicat tot ce a mai scris fie în volume separate – Poeme politice, 2000, şi Viaţă, 2016 –, fie în antologii, cu reluări din volumele anterioare sau cu mici revizuiri şi texte inedite restrânse ca număr – Poeme/poems, 1991, Haosmos şi alte poeme, 2004, Poeme Trans, 2012, şi Opera poetică, 2017, cea din urmă incluzând, practic, întreaga poezie de până atunci scrisă de autoare.

Tot o antologie este şi cea mai recentă prezenţă editorială a Magdei Cârneci, Vremea poemului înalt/Poeme alese de Al. Cistelecan (Ed. Cartier, Chişinău, 2022), în privinţa căreia câteva remarci se impun, ca evidenţe, din capul locului: mai întâi, consemnarea unui gir valoric al poeziei antologate prin însuşi faptul că Al. Cistelecan, unul dintre cei mai importanţi critici de poezie pe care îi avem astăzi, este cel care alcătuieşte ediţia; apoi, o remarcă legată de structurare, „foarte selectivă“, după cum se exprimă editorul Em. Galaicu-Păun, la o recentă lansare a cărţii, din luna martie a.c., prin urmare, mult mai restrânsă faţă de cea pe care poeta a publicat-o în 2017; în consecinţă, Al. Cistelecan are, cum s-ar spune, mână liberă în privinţa alcătuirii, operând ca atare selecţia şi dispunerea textelor şi procedând la anumite modificări (prin eliminarea, de pildă, a unor dedicaţii existente anterior în dreptul unora dintre poeme din volumele princeps sau restructurarea la nivelul ordinii textuale, ca în ciclul Poem trans-neuronal); prezenţa şi aici a unor poeme finale notate ca „inedite“, cu sublinierea că două dintre acestea au mai apărut însă anterior – Terminale de divin, în antologia Poeme Trans din 2012, iar Glossă în volumul Viaţă din 2016; în fine, de remarcat voluminoasa prefaţă a antologiei, semnată de acelaşi Al. Cistelecan, intitulată, cu modestie şi empatie, Ceva despre Magda, dar care este, în fapt, un studiu aplicat şi substanţial, printre cele mai bune asupra operei poetice a Magdei Cârneci. Sunt punctate aici principalele repere ale receptării autoarei şi panoramată configuraţia întregului univers poetic, cu o serie de formulări critice percutante, ce vor însoţi de acum referinţele la poezia Magdei Cârneci (alături de cele existente deja, de neocolit, în siajul receptării), precum încadrarea, dincolo de postmodernismul optzecist, într-un anume romantism sub cupola expresionismului; distingerea faţă de congeneri prin eludarea naraţiunilor „personale“ şi „estetizarea lumii“, constituindu-se astfel într-o poetă a „acţiunii vizionare“, fiind, alături de Mariana Marin şi Marta Petreu, „cel mai politic dintre poeţii optzecişti“; ca atare, „nu e contemporană cu optzeciştii, ci cu poeţii oraculari, cu poeţii bîntuiţi şi terorizaţi de propriile viziuni şi angoasaţi de presiunea metafizică şi de depresiunea morală“; impunerea, dincolo de o „poezie de idei“ (sub cupola căreia o aşază, de pildă, Eugen Simion, în Scriitori români de azi, IV), a unei viziuni, mai degrabă, vizionare, ce „are în centru binomul ‘auroral-apocaliptic’, contopind extaza şi supliciul, imnul şi sarcasmul“, fiind, ca atare, „ultima romantică (feministă) ascunsă după o gramatică expresionistă“, fapt vizibil prin „reprogramarea vizionară a unor teme aproape de exclusivitate romantică“; pentru ca, odată cu ultimele apariţii, poezia sa să vestească „zorii poemului înalt“, fără a renunţa însă „la nostalgia imperativă a trăirii-cunoaşterii absolute, a contopirii cu Totalitatea lumii, exasperată de fragmentarismul la care sîntem supuşi“.

Astfel de remarci, precum cele de mai sus, conferă într-adevăr poeziei Magdei Cârneci un statut aparte între poeţii iviţi din magma optzecistă, pe care, de altfel, poeta şi l-a construit programatic de la un volum la altul, inclusiv prin abordările teoretice (precum cele reunite în antologia Poetrix. Texte despre poezie şi alte eseuri, 2002); fapt ce o singularizează între poeţii optzecişti, prin circumscrierea unor repere ce ţin de formaţia sa artistică (poeta fiind dublată de un suplu teoretician al artei), prin spiritul răscolitor şi interogativ, prezent peste tot în opera sa (inclusiv în romanul FEM, „un amestec de genuri“, cum ţine să precizeze la un moment dat poeta însăşi), infuzia unei anume filosofii prezente în discursul poetic (gustul reflecţiei învăluind existenţialul propriu în raportarea la lume şi cosmos) sau, prin aproprierea unor spaţii poetice majore, topite în intertextul său liric – cu inflexiuni venind mai ales dinspre Eminescu (cel mai prezent, în acest sens, în poezia sa), dinspre Arghezi (ţinând de „miraculosul“ potenţat în cuvânt), Nichita Stănescu (cel din 11 elegii) sau dinspre spaţiul anglo-american (interogativul contradictoriu al unui T.S. Eliot din Tărâmul pustiit, de pildă). La nivelul operei, statutul aparte este concretizat prin însăşi calea pe care o străbate: de la manifestul ce deschide volumul de debut, în ton cu optzecismul, dar deja desprinzându-se de acesta prin chiar finalul său („O, generaţia mea, de ce te ţii de palavre atît?“), glisând înspre o alegorie a realului cotidian, dar şi, prin desprindere, spre întrepătrunderea cu „cosmosul, epifanie“ – în răspăr însă, după cum o arată finalul poemului Să privim realitatea în faţă; configurând apoi „o lungă tăcere cu dinţi care strigă din toate obiectele/ lucrul cel mai absurd cu putinţă, coerenţa contrariilor“ – Poemul) sau, şi mai apăsat, ca în poezia eponimă a volumulului de debut, Hipermateria, anticipând liniile imginarului cuprinse în ceea ce va însemna poetica prezentă în următoarele două volume; urmează, într-un astfel de desen evolutiv, configuraţii poetice cu o aceeaşi valoare antologică, din al doilea volum, precum gustul apocalipsei, haosmos sau o tăcere asurzitoare, într-o percepţie integrativ-risipitoare a fiinţei lumii, limpezind trecerea înspre ceea ce în volumul următor (Haosmos) se va constitui drept „simbolul tutelar al viziunii sale – haosmosul“ (Al. Cistelecan); după care, transgresând încă şi încă realul cotidian (precum în Blitz. Instantaneu. lentă developare – un veritabil Blow-up, al lui Antonioni, reconfigurat aici într-o cheie poetică personalizată), proiectând tablouri lirice într-un surprinzător amestec de terestru/cosmic, real/ireal, cotidian/metafizic, extaz/apocaliptic (ca în poeme, cu o detentă accentuat sinestezică şi cu o largă desfăşurare, precum Irisul albastru al infinitului – dedicat Danei Dumitriu, o congeneră întru spirit valoric – sau Viziune, Roşu. purpură. sînge, Portretul unei străfulgerări ori întreg ciclul al doilea, Călătorie în cosmos, sau Post-manifest-ul final, o artă poetică ce sintetizeasă stilistica şi viziunea întregului parcurs liric; pentru ca – după o reprezentare lirică cu tuşe groase aşezate sub semnul eticului şi civismului, interogativ şi demistificator, cum se poate vedea în Poeme politice –, începând cu volumul Viaţă, la care se adaugă poemele din finalul antologiei de faţă, poezia Magdei Cârneci să circumscrie calea spre o zonă a poemului înalt sub o metafizică a existenţialului, în care actul poetic se subsumează valorilor esenţiale ale vieţii: cu reîntoarcea „înapoi la natură“ a chipului fiinţei, pulverizat, dizolvat (ca în poemul Totul); cu nostalgia unei noi şi integratoare naşteri, sub pecetea sufletului (feminin), ca în Psyche; cu punerea fiinţei proprii, firave, sub aura fină a divinului (ca în profundul Terminale de divin) sau cu elegia acesteia, sub inflexiune eminesciană, redată în Glossă; ori cu situarea într-un nou spaţiu auroral, ce poate transgresa cotidianul acaparant, într-o trezire orfică şi inocentă, şi cu o vie certitudine a unui nou început: „Nu, vremea poemului înalt, ameţitor n-a trecut./ Vremea lui abia vine.// O simfonie scrisă de un începător“ (Poemul înalt).