MIRCEA MOŢ, DE LA CLUJ LA CIGMĂU

În timpul liceului, citeam cu mare plăcere două reviste literare, amândouă din Cluj, „Steaua“ şi „Tribuna“, care mi-au întărit convingerea să dau examen de admitere la Filologia din oraşul de pe Someş, nu în altă parte.

Primul an de facultate ne-a întâmpinat cu multă bibliografie, cu fişele de lectură verificate riguros de domnul Mircea Zdrenghea, care le ţinea evidenţa într-un caiet special şi care, credeam noi, ar conta mult la nota de la examen. Cursuri şi seminarii chiar şi sâmbăta după-amiază, dar aveam totuşi timp pentru teatru şi operă. Dar şi pentru a umbla prin Clujul contând el însuşi ca o tulburătoare carte. Aveam un curs de folclor ţinut de Dumitru Pop, decan pe atunci, alt curs de literatură veche, cu bunul domn Octavian Şchiau, literatura universală, cu blândul şi caldul Ion Pulbere, chiar şi o necesară introducere în filologie, cu Mircea Curticeanu, care ne bombarda cu „idem“, „ibidem“, „passim“. Acestea erau cursurile din primul an, dar ne vrăjeau seminariile ţinute de Doina Curticăpeanu la literatura veche şi de Ion Vartic la literatura universală, care ne invitau să acordăm toată atenţia textului şi să ne aventurăm în profunzimea lui, construindu-ne repere, fiindcă, după cum zice Poulet, nimic din ce este în realitate nu mai este valabil în interiorul operei şi în universul ficţiunii.

În anul următor, a venit cursul temutului Iosif Pervain, despre care colegii mai mari ne spuneau că obişnuieşte să întrebe la examen cum arată coperta primei ediţii a unei cărţi. Dacă nu ai nimerit culoarea, erai pierdut, după cum pierdută ţi-era şi vara, fără ca examenul din toamnă să-ţi dea mari speranţe. Ca o paranteză, în ultimul an de facultate, cînd mi-am ales subiectul lucrării de diplomă, am consultat temele propuse de profesorii noştri. Iosif Pervain propunea două subiecte, „Fuga nu ruşinoasă a două beizadele“ şi „Manuscrise aflătoare în biblioteca din Cluj a filialei Academiei“. Cum subiectele nu mă atrăgeau, i-am propus o temă Ioanei Em. Petrescu, bucurându-mă de îndrumarea acestei intelectuale de mare fineţe.

Cursul lui Iosif Pervain era dedicat revistei „Biblioteca Românească“ a lui Zaharie Carcalechi. Zaharie, nu Zaharia, susţinea iritat profesorul, ţintind cu degetul anumiţi istorici literari pe care îi numea „felceri“ sau „braconieri literari“.

Netulburat, profesorul Iosif Pervain vorbea despre Zaharie (nu Zaharia cum ziceau „felcerii“ şi „braconierii“) Carcalechi, cel care a înfiinţat la Buda în 1821 revista, lua pe rând fiecare pagină cu o plăcere şi un interes pe care eu cel puţin nu le împărtăşeam. Nu mai luam notiţe, eu îl priveam pe domnul Iosif şi mă gândeam la bietul Davidică al lui Ion Creangă. Ce frumos zicea humuleşteanul: „De-a mai mare dragul să fi privit pe Davidică, flăcău de munte, cu barba în furculiţă şi favorite frumoase, cu pletele creţe şi negre ca pana corbului, cu fruntea lată şi senină, cu sprâncenele tufoase, cu ochii mari, negri ca murele şi scânteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat în spete, subţire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, uşor ca o căprioară şi ruşinos ca o fată mare, Dumnezeu să-l ierte! că n-avu parte să se preoţească. A murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, pieritu-le-ar fi numele să le piară, că au mâncat juvaier de flăcău!“. Îl priveam şi mă gândeam la viaţa ce clocotea la seminariile anului trecut, şi-mi treceau prin minte gînduri închise la culoare precum ale păsării din altă zi dintr-o piesă jucată la Teatrul clujean.

Apoi Iosif Pervain a vorbit despre Ion Budai Deleanu, despre viaţa lui, să fim bine înţeleşi. Foile colegelor se umpleau de date, fetele scriau febril, atente să nu le scape vreun amănunt care ar fi putut fi subiect de examen. În sfârşit, profesorul ne-a anunţat că trece la prezentarea operei lui Ion Budai Deleanu, a Ţiganiadei, de care însă nu s-a ocupat el. A venit la cursul următor însoţit de o doamnă de o tulburătoare distincţie, pe care ne-a prezentat-o ca fiind Ioana Petrescu, fiica lui Dimitrie Popovici, care a „fost o minte sclipitoare“. Mi-am amintit că această expresie o folosea şi Mircea Zdrenghea atunci când se referea la Emil Petrovici: „regretatul academician Emil Petrovici, care a fost o minte sclipitoare“.

Ioana Em. Petrescu şi-a început prelegerea despre Ţiganiada, comentând, dacă nu mă înşel, surâsul lui Vlad Ţepeş. Atunci am simţit cum Ion Budai Deleanu, cu opera sa cu tot, se apropie de mine în celebra sală douăzeci şi şapte, bucurându-se de dreptul la alt timp.

A venit şi examenul cu Iosif Pervain. A fost mai întâi un examen scris. Nu mai ţin minte subiectul (dovezi nu am, dar imi aduc aminte, vorba poetului), însă imi amintesc cu durere că au căzut mulţi din mândra ceată a anului nostru. Cei care am luat nota de trecere nu ne-am putut bucura prea mult, fiindcă Iosif Pervain a hotărât că intrăm toţi la oral. Am zis! Mari şanse nu prea aveai la un examen oral la Pervain.

Cei care am supravieţuit scrisului aşteptam în faţa sălii de examen, cu emoţie şi cu paloarea geniului întipărită pe chipuri.

Intra o Doiniţă şi ieşea repede.

– Cum a fost?

– M-a picat!

– Ce te-a întrebat?

– Ce culoare are coperta primei ediţii a volumului Trei viteji!

Intra o Marioară şi ieşea la fel de repede.

– Cum a fost?

– M-a picat!

– Ce te-a întrebat?

– Cum ajung de la Cluj la Cigmău!

Pentru cei care nu ştiu, Cigmăul este satul în care s-a născut Ion Budai Deleanu.

Cînd mi-a venit rândul, i-am cuprins cu privirea pe colegi, mirându-mă că într-o clipă ca aceasta nu-mi trec prin faţa ochilor momentele importante ale vieţii.

Am tras un bilet, nu a fost biletul cu numărul treisprezece, dar asta conta prea puţin la Iosif Pervain. M-am aşezat în bancă şi am citit subiectul: Miron Costin. Viaţa lumii! Am răsuflat uşurat, da, se poate vorbi, există aici un sâmbure de literatură!

Când mi-a venit rândul să răspund, m-am mutat în prima bancă, cea a supliciului.

– Miron Costin, Viaţa lumii, am citit eu subiectul.

Iosif Pervain a gemut adînc şi s-a uitat la mine cu privirea cu care leul îşi îmbrăţişează prada. Dar vorba lui nenea Iancu, „Toţi zeii! toţi au murit! toţi mor! numai Norocul trăieşte şi va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca şi el!…“. S-a deschis uşa şi cineva l-a chemat urgent pe domnul profesor Iosif Pervain la secretariat, la telefon.

– Ascultaţi-l dumneavoasră, s-a adresat asistentei, care, dacă bine ţin minte, era doamna Ioana Petrescu.

Cum s-a închis uşa în urma profesorului, doamna Petrescu m-a invitat să răspund:

– Pentru Dumnezeu, haideţi, trataţi subiectul!

Am început să vorbesc, am comentat fragmente din poemul lui Miron Costin, îndrăznnind să-l consider „conteporanul nostru“, fără a exagera prea mult. Da, totul a fost bine, „ochei“ cum ar zice studenţii de azi, nota a fost trecută în index, am mulţumit, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă, dar în uşă a apărut Iosif Pervain, radios, semn că primise o veste bună.

– Stai puţin, frumuşelule, să mai vorbim!

M-am aşezat din nou în banca de supliciu. Profesorul a deschis indexul şi a văzut nota primită la examenul lui. I-a aruncat o privire doamnei Petrescu, pe care se vede că o respecta în mod deosebit, şi doamna a aprobat.

Iosif Pervain, curios, a continuat să-mi cerceteze carnetul de student.

– Ai notă mare şi la limba română contemporană!

M-a privit întrebător.

– Nu eşti hotărât?

Nu am apucat să răspund, că profesorul, văzând că la sport am luat doar opt, m-a dojenit:

– Nu e bine, un bărbat trebuie să ştie să sară garduri atunci când e nevoie!

Peste câţiva ani, Iosif Pervain a fost membru în comisia mea de admitere la doctorat. Când am aflat, primul lucru a fost să mă documentez cum pot ajunge de la Cluj la Cigmău sau de la Hunedoara la Cigmău. Dar Iosif Pervain nu m-a întrebat nimic atunci, mi-a spus doar, la sfârşit, „te-ai prezentat frumos, băiatule“. Ca să vezi! Şi doar nu vorbisem nici despre Zaharie (nu Zaharia) Carcalechi, nici despre Fabian Bob, nici despre…Mândru de mine, mi-a trecut prin gând că aş merita o călătorie de la Cluj la… Cigmău! Mi-am amintit însă vorba humuleşteanului: „vai de omul care se ia pe gânduri“!