S-a născut la 8 septembrie 1951, la Târgu Secuiesc. A studiat în oraşul natal, urmând apoi Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai, secţia maghiară-franceză (1970-1974). Între 1974-1976 a fost profesor de franceză la şcoala generală din Sântana de Mureş, din 1976 devenind redactor la revista Igaz Szó din Târgu-Mureş, unde îl prind evenimentele din 1989, când revista îşi schimbă titlul în Látó, devenind redactor-şef al acesteia, funcţie deţinută până în 2005. Între 1990-2016 a fost senator în Parlamentul României. Între 1993-2011 a fost preşedintele Uniunii Democrate Maghiare din România, iar între 2004-2007 şi 2009-2012 a deţinut funcţia de vicepremier în Guvernul României. A debutat în colecţia Forrás a Editurii Kriterion, în anul 1974, cu volumul A szavak városában (În oraşul cuvintelor). A publicat peste douăzeci de volume de poezie, numeroase cărţi de publicistică, dialoguri, eseuri. În limba română i-au apărut: Condamnaţi la toleranţă, Ruleta maghiară, Erotica grădinii, Badminton, Iartă-ne, Ginsberg, O propoziţie despre libertate.
Ploaie de decembrie (Decemberi eső)
Acest decembrie e de nerecunoscut.
Plouă de azi-dimineaţă peste zăpada-ngheţată
şi, dacă nu se opreşte, va şi învinge, poate.
Suntem de-un sânge… am putea cita şi noi
acum din Cartea junglei. Omătul e bătut
de ploaie. Oglinda e presată de imaginea răsfrântă
şi mă tem că va crăpa. Şi totuşi, nu. E de parcă
peste-o amintire străveche ar aşeza un sens nou.
Apoi se desprind. Se topesc, se îngheaţă reciproc,
încrâncenaţi. Fulgul de zăpadă în zbor şi stropul
greu de ploaie, transparent, abia se pot asemăna.
Ca un bărbat îmbătrânind şi o femeie iar şi iar
împlinită? Nici măcar în această măsură.
Mai devreme sau mai târziu, zăpada se topeşte.
Sau îngheaţă apa. Dar în acelaşi timp?
Aş mai avea atât de multe de spus.
În jurul meu totu-i poezie. Ar trebui, în sfârşit,
să-i pun capăt. Însă toate cuvintele mele sunt
refolosibile. Mi-e teamă că le veţi folosi
pentru a spune cu ele exact contrariul.
Ură în loc de iubire. Distanţare în loc de
atingere. Nu-mi pot asuma decât clipa în care
stropul de ploaie se izbeşte de gheaţă.
Iar şi iar. Bărbat şi femeie. Femeie şi bărbat.
Un abur ridicându-se pentru câteva momente
acolo unde se întâlnesc viaţa şi moartea.
Asta cere o mică poveste.
Căci nu au sens în sine nici literele,
nici cuvintele. Doar propoziţiile ce se împletesc
fericite şi-apoi se despart gâfâind.
Faust personal (Saját Faust)
Timp de câteva minute, câteva ore sau câteva
zile. Cât eşti mulţumit. Să lărgeşti fisura
aceea. Ca să te poţi strecura prin ea dincolo.
Ca să poţi trece într-o altă dorinţă. Într-un
alt ţinut. Într-o altă aşteptare. În astfel de
momente, totul încetineşte, e lucrul de care
ar trebui să profiţi. Nu-i sigur că-ţi va reuşi.
Poate nici nu trebuie. Mulţumirea nu durează
mult. Din când în când, lampa avertizoare
pâlpâie, apoi nici nu se mai stinge. Trebuie
să te bucuri cu adevărat pentru revenire. Acolo
de unde am pornit. Ştiu că asta e numai
satisfacţia lui Sisif. Când sus, pentru o clipă,
se opreşte piatra. Sau aşa ceva. Da, aşa e, asta
mi-e viaţa. Viaţa noastră. Viaţa. Să descoperi
iar şi iar ceea ce deja cunoşti. De parcă
n-ai fi cunoscut-o niciodată. Să te pregăteşti
pentru ea ca prima oară. Nu trebuie să dai
ocol pământului. Ajunge să iubeşti pe cineva.
Pe bune. Ieşi, apoi te întorci din nou.
De aceea revine aceeaşi clipă, poate diferă
puţin. Mefistofel, iscoditorul lui Faust, nu
va înţelege asta niciodată. Când spun că
te iubesc, mă gândesc, de fapt, că
te voi iubi. Pentru că ne vom cunoaşte
cu adevărat numai şi numai dacă nu.
Măşti (Maszkok)
Cine crede că literatura e literatură
e idiot
Hervay Gizella[1], Prefaţă
Da, aşa e, într-adevăr, literatura nu e literatură.
Trebuie să loveşti cu ea, să tai, să baţi un cui
în perete sau să-l împuşti, în sfârşit, pe dictator.
Cuvântul nu-i niciodată cuvânt, trecutul nu-i trecut,
viitorul nu-i viitor. Însă întrebarea e dacă toate
acestea au vreo logică. Ori lumea asta e precum
o ceapă, măşti suprapuse strat peste strat,
iar la capăt, după ultima, nu există o faţă?
Înţeleg, şi nu numai că înţeleg, dar am trăit,
adică e evident că am şi apucat, indubitabil,
epoca aceea. A meritat? Nu ştiu nici acum.
Pentru cine literatura n-a fost literatură?
Pentru tine? Pentru mine? Oare am obţinut
astfel ceva? Dar mult mai important de-atât
e, desigur, că poezia nu-i poezie, nici n-a fost
niciodată, şi nici libertatea nu-i libertate, dar
dictatorul e dictator? Căci dacă e, atunci
undeva e o fisură. Minciuna e într-adevăr
minciună? Dacă da, atunci trebuie să schimbăm
această judecată sumară şi se va fragmenta
tot ceea ce am crezut până acum întreg. Adică,
în logica asta, răul e rău, dar binele nu-i bine.
Scopul e răul, binele-i doar unealta răului.
Ultima oară ne-am întâlnit în 1978, la Budapesta.
În decurs de o săptămână ne-am întâlnit de două
ori pe stradă. Tocmai ieşeai de la metrou,
eu intram. Tu urcai, eu coboram. Ne-am oprit
pentru o clipă. Am schimbat câteva cuvinte. Apoi
am continuat urcarea, coborârea. Nici asta n-a fost
ceea ce părea. Nici urcare, nici coborâre. Ce colosală
singurătate să te intersectezi de două ori cu cineva
în furnicarul unei metropole. A doua oară în faţa
unei librării, cred. Ei bine, atunci nici singurătatea
nu-i singurătate? Dragostea nu e
dragoste? Ura nu-i ură?
Sau totuşi? Viaţa nu-i viaţă, e zadarnică orice
încercare? Totul e altminteri?
Lacrima nu-i lacrimă? Nici umbra pe faţă
umbră? Smocuri însorite de iarbă între şanţuri
întunecate? Ar trebui să găsim o poezie care e
doar poezie. Dar mă tem că aşa ceva nu există.
Alegerea nu-i alegere. Orice, oricum ai alege,
devine altceva. O singură dată a fost totul adevărat.
La sfârşit. Pentru că s-a împlinit ceea ce ai vrut.
Nu o nouă fereastră spre exterior. Nu o uşă nouă
spre interior. Nici urcare. Nici coborâre.
Moartea e numai moarte.
Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko
[1] Hervay Gizella (1934-1982) remarcabilă poetă maghiară, a fost soţia lui Szilágyi Domokos. S-a sinucis la Budapesta.